MORA, casa noastra: OBICEIURI ŞI TRADIŢII BUCOVINENE

MĂRȚIȘOR

Marţişorul simbolizează puterea soarelui şi puritatea sufletească, fiind un prilej de a ne mărturisi dragostea şi apropierea într-o manieră tradiţional românească . Dăruit fie de către bărbaţi femeilor, fie de către femei altor femei sau de către femei bărbaţilor şi nu invers ( la noi, în Bucovina ca și în tot nordul Moldovei), Mărţişorul a rămas peste ani un ambasador al gândurilor bune şi al zâmbetului în prag de primăvară.

Elementul cel mai semnificativ al mărţişorului este şnurul alb-roşu, la care se ataşează diferite simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar,

inimă. Roşul înseamnă iubirea, iar albul divinitatea. Sărbătoarea Mărţişorului simbolizează renaşterea vieţii, reîntoarcerea la viaţă.Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de fericire şi noroc.

Iată câteva din legendele care stau la baza evoluţiei mărţişorului românesc:

Obiceiul mărţişorului este legat, conform tradiţiei, de momentul morţii şi naşterii simbolice a Babei Dochia, denumire sub care apărea în legendele şi cântecele populare româneşti divinitatea etnică a Daciei- Rhea, Terra Dacia sau Dacia Augusta

1.Legenda Babei Dochia

Cu mulţi ani în urmă, o bătrână pe nume Dochia, avea o fată vitregă, pe care o ura din toată inima. Într-o zi de iarnă cumplită, Dochia i-a dat fetei o haină foarte murdară, cerându-i să o spele la râu, până devine albă ca zăpada. Deşi fata a spalat-o mult timp, cât de bine a putut, haina, în loc să se cureţe, se murdărea mai tare! Atunci a apărut alături de ea un bărbat care se numea Mărţişor. Văzând că fata e tristă, a întrebat-o de ce plânge.Ea a povestit ce i s-a întâmplat. Mărţişor i-a spus că posedă o putere magică şi i-a oferit o floare roşie cu alb şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, haina era albă ca neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată a văzut floarea din părul fetei. "De unde o ai?" o întrebă bătrâna, "Este încă iarnă!".

Bătrâna, crezând că primăvara a revenit, a plecat cu turma pe munte. Pe drum vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La capătul drumului a fost însă prinsă de burniţă. Când a ajuns în vârf, i s-a arătat Mărţişor: "Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală?" a grăit el, "tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu." Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre.De atunci roşul şi albul simbolizează lupta dintre bine şi rău, dintre iarnă şi primăvară.

2. Legenda Mărţişorului – Soare

Odată Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit si l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu. Dar, într-o zi, un tânar voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze soarele.Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi, până când zmeul fu doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer, înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când acesta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge se scurse în zăpada imaculată. Tânărul muri. De atunci tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul roşu.

Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

3. Legenda femeii sărmane

La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia torcea lână pentru oamenii din sat. Dar tot ce câştiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă. Într-o zi, când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând cu iuţeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvara care, auzind-o, s-a oprit şi a întrebat-o de ce este aşa de necăjită.Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis: "Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea mea." Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarna, care dispărea cu iuţeală dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise: "Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu." Femeia a reînceput să toarcă. Torcea laolaltă fir roşu de foc cu fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse la capăt lucrul, legă o fundiţă de pieptul fetiţei.

Aceasta îndată prinse putere şi culoare în obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama. De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb-roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii. Aşadar, mărţişorul pe care îl oferi celor dragi este gingaşul simbol al purităţii şi dragostei.

Traditia s-a pastrat pana in zilele noastre doar ca acum ziua Martisorului se prezinta ceva mai pestrita si mai comerciala. Negustorii din ce in ce mai creativi si mai buni speculanti, au scos la vanzare marisoare mari, stralucitoare, colorate strident, din plastic sau din metal, caraghioase. Multe dintre acestea nici nu mai poarta firul dalb-sangeriu, însemn al primaverii.

In Bucovina se păstrează și azi obiceiul ca mărțișoarele să fie lucrate manual de către tinerele fete și să fie oferite bărbaților care le vor purta la căciulă până cînd vor înflori pomii.

În loc de concluzie

Mi-a zâmbit de pe tejghea,

Când mergeam în drum spre şcoală,

Un hornar de tinichea,

Mirosind a primăvară.

Eu în piept l-am agăţat,

Să zâmbească tuturor,

De sub şnurul lui vărgat,

Că-i luna lui Mărţişor.

( Mărţişorul – Ion pillat)

DATINI ŞI OBICEIURI DE SÂNZIENE

E verde-n jur și spicele-s gata de rod, e aur în lan și ielele încearcă să-ți facă vrăji, să te ademenească în hora lor, să-ți prindă coronița din flori de Sânziene, să te-nvețe să joci Drăgaica. Înmiresmate și firave, Sânzienele înfloresc de cele mai multe ori la nașterea Sf. Ioan Botezătorul, tinerele noastre fete le culeg și se-mpodobesc, își gătesc casa, își așteaptă ursitul.

Nume de floare, nume de zi, nume de obicei, Sânzienele, trec dintr-o zonă în alta a țării, îmbracă alte veșminte, dar ca manifestare, nu se deosebesc prea mult.

În ziua de 24 iunie, în preajma solstiţiului de vară, calendarul popular consemneaza sărbătoarea cunoscută în Bucovina sub denumirea de Sânziene.

Desi sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om.

Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui, zeul suprem datator de lumina, caldura si hrana. Megalitii din Muntii Calimani, pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest sens, Muntii Calimani fiind locul unde se desfasurau unele sarbatori de vara din care au derivat, mai apoi, nedeile locale.

Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu "lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si florile fara de leac.

In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie.

In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete deSanziene pe care le impleteau in coronite si le arucau pe acoperisul caselor.

Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita, aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis.

Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea care premergea sarbatoarea, in credinta ca, in acest fel isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea.

Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumte animale, sau puf / pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Florile culese in ziua de Sanziene prinse în coroniţe (ale fetelor) sau legate în formă de cruce (ale băieţilor), erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate la grindă peste an, cu credinţa că sunt bune de belşug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima:

"Eu voi înturna ulcica asta,

şi ulcica întoarnă vatra,

şi vatra întoarnă soba,

şi soba întoarnă grinzile cu horna

şi grinzile întoarnă podelele …

şi crângurile întoarnă pe Sânziene.

Şi Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinaţi

unul asupra altuia

cu cugetele şi cu dragostea

să se împăciuiască!…"

Prin calitatea sa de a inflori in cea mai lunga zi a anului si cu insolatia cea mai puternica, sanziana a devenit reper calendaristic pentru aprecierea stadiului de dezvoltare al culturilor; daca infloreste inainte de ziua care ii este dedicata, 24 iunie, stadiul vegetal al plantelor este avansat si invers. In nordul Romaniei si in zonele de munte la infloritul sanzienii se incepea cositul pajistilor.

Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata a fi si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac.

Tot acum se faceau previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna.

Pentru a fi sanatosi si avea spor in munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de cicoare.

Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul Soarelui.

Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor.

In unele sate din sud-vestul Bucovinei, putea fi intalnit, cu ani in urma, obiceiul "boului instrutat". In cadrul ceremonialului, masca taurina murea si renastea simbolic la acest inceput de timp calendaristic.

Pentru pomenirea mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte.

In Bucovina se considera ca odata cu Sanzienele amuteste si cucul vestind, astfel, ca incepe sezonul cositului si al secerisului.

De Sanziene se organizau iarmaroace, cel mai vestit fiind cel de la Suceava.

Sub aspect religios, in ziua de 24 iunie, in Bucovina se sarbatoreste cu mare fast Aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. In aceasta zi, orasul Suceava devine un fel de al doilea Ierusalim. Acum, ca si alta data, in aceasta zi se aduna mii de pelerini din judetele limitrofe, dar si din Maramures, Ardeal, Basarabia si Polonia, pentru a participa la slujba religioasa oficiata la Biserica "Sfantul Gheorghe" si pentru a participa la ceremonia scoaterii moastelor Sfantului Ioan.

Noaptea de SANZIENE - noaptea cand Cerurile se deschid

In asteptarea noptii de Sanziene

Este noaptea în care plantele magice au cel mai mare leac, florile câmpului, cel mai puternic parfum iar Luna, cea mai tainică lumină.

Este noaptea în care feriga, chiar dacă se ştie că nu înfloreşte niciodată, face o floare albă, strălucitoare, ca o stea. Se spune că dacă o va vedea cineva, va căpăta puterea de a citi gândurile oamenilor şi de a afla comori de mii de ani ascunse…

Tot în Noaptea de Sânziene înfloreşte şi "iarba-fiarelor", care va străluci în întuneric ca aurul, iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roşiatice pe pământ. I se mai spune "iarba-tâlharilor", pentru că hoţii şi haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină şi-şi tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, "iarba-tâlharilor" arată ca o plantă obişnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului ori când face să-i sară potcoava calului.

Dar să vedem ce întâmplări neîntâmplate şi lucruri neauzite se mai pot petrece în Noaptea magică de Sânziene…

● În Noaptea de Sânziene şi numai atunci se culege "nebunariţa", cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura.

● În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om şi, dacă le asculţi, poţi afla de la ele toate tainele lumii.

● În Noaptea de Sânziene porţile cerului sunt deschise şi se întorc strămoşii acasă, Moşii de Sânziene.

● În Noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele… Plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu acelaşi nume… Dacă dormi cu ele sub pernă, îţi arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, eşti drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, eşti frumoasă şi dragă cui vrei tu, dacă îţi înfăşori talia cu ele, te apără de dureri.

● În Noaptea de Sânziene feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge Soarele pe cer, înconjoară cu ele curţile şi grădinile într-un ritual solar de purificare şi fertilizare, după care le împlântă, în mijlocul holdelor şi al livezilor, păzindu-le până se sting.

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Astazi, la 40 de zile de la Invierea Mantuitorului Isus Cristos, crestinii sarbatoresc Inaltarea Domnului la ceruri. “Apoi i-a scos afara din cetate, pana la Betania, si ridicandu-si mainile i-a binecuvantat si cand ii binecuvanta a inceput a se indeparta de ei si a se inalta la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare”, scriu Evangheliile despre Inaltarea lui Cristos.

In aceste 40 de zile de la Inviere si pana la Inaltare, Isus s-a aratat in repetate randuri apostolilor, femeilor mironosite, cat si unor ucenici si tot acum a trecut apostolilor puterea de a invata cuvantul lui Dumnezeu prin instituirea Tainei Preotiei, de a savarsi celelalte Sfinte Taine si de a conduce obstea credinciosilor. El a dorit ca ucenicii sa fie martori la Inaltarea Sa, petrecuta pe Muntele Maslinilor, pentru ca intreaga lume sa cunoasca prin ei, ca S-a inaltat la cer cu trupul Sau transfigurat prin Inviere.

In satele romanesti, Inaltarea Domnului se mai numeste si Ispasul, sarbatoare dedicata personajului mitic care poarta acest nume. Conform traditiei, Ispasul, acesta a asistat la Inaltarea Domnului si la ridicarea sufletelor la cer.

Este ziua in care oamenii se saluta cu “Cristos S-a inaltat!” si “Adevarat S-a inaltat!”. Sarbatoarea populara este dedicata obiceiurilor legate de cultul mortilor.

Sarbatoarea Inaltarii Domnului este si ziua de pomenire a eroilor neamului.

Cristos s-a Inaltat !

În decursul celor patruzeci de zile de după Înviere, Iisus S-a arătat mereu Apostolilor. Aceste patruzeci de zile au fost un fel de şcoală cu Apostolii pentru „înţelegerea Scripturilor“ şi, mai ales, pentru înţelegerea deplină a Jertfei Mântuitorului, căci învăţăceii nu înţelegeau încă deplin locul ce-l are Jertfa Crucii în planul mântuirii noastre sufleteşti.
Când „lucrul“ ce I se dăduse era gata cu totul, Mântuitorul Se pregătise să Se întoarcă înapoi de-a dreapta Tatălui, de unde venise. El biruise păcatul şi iadul şi acum Se pregătea să Se întoarcă la Tatăl.

Locul pe care Şi l-a ales Iisus pentru a Se despărţi de Apostoli şi a Se înălţa la cer a fost Muntele Măslinilor care stă faţă în faţă cu Ierusalimul, înspre răsărit, şi are două vârfuri: vârful aşa-numit „Muntele Galileii“ şi vârful numit „Muntele Eleonului“ sau „Muntele Înălţării“. Vârful cel mai înalt al Muntelui Măslinilor este Eleonul. Acesta este locul de unde S-a înălţat Iisus la cer.
După ce Iisus li S-a arătat Apostolilor în Muntele Galileii şi le-a lăsat ca testament porunca: „Mergând, învăţaţi toate neamurile…“, a plecat cu ei spre Muntele Eleonului. „Şi îi duse pe ei până afară, spre Betania“ (Luca 24, 50). Betania nu era departe de Muntele Înălţării.
Mântuitorul ştia că a sosit clipa în care Se va despărţi de Apostolii Săi, ştia că Apostolii se vor întrista. Spre mângâiere şi întărire, le aminteşte vorbele: „Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se afla vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

Această Rândunică mântuitoare este Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)?

Tradiţii de Ispas

Ispas – Înălţarea Domnului - Sărbătoare populară cu dată mobilă (ziua de joi, din a şasea săptămână după Paşte), dedicată personajului mitic cu acelaşi nume. Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei şi i se respectă ziua cu interdicţii severe de muncă (Muntenia, Moldova, Oltenia).

Asemănător marilor sărbători de peste an, la Ispas se săvârşesc, local, sacrificii sângeroase (mielul), se taie părul din vârful cozilor la vitele cornute, se ţineau renumitele târguri şi nedei, cel mai important fiind Târgul de Fete de la Blaj.

La Ispas abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni, ospătarea sufletelor morţilor care plutesc în aer, în drum spre cer, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin, pomenirea morţilor. Formulele de salut în ziua de Ispas sunt, sub influenţa creştinismului: „Hristos S-a Înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. În drumul lor din mormintele părăsite spre cer la Joimari, unele spirite ale morţilor se pot însă rătăci. Rămânând pe Pământ, acestea devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor. De aceea, în noaptea şi ziua de Ispas se efectuează numeroase obiceiuri şi practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor apotropaice de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume să nu se prindă farmecele şi să alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece.

Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane, se însemnează mieii prin crestarea urechilor (cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România)

MIERCUREA BĂLŢATELOR ŞI PAŞTILE CAILOR

A şasea săptămână de la Paşti aduce zile însemnate şi în Calendarul popular al românilor: Miercurea Bălţatelor sau Pestriţele - ţinută pentru primejdii - şi joia Înălţării Domului, ce vine odată cu Ispasul şi… Paştile Cailor.

Sărbătoare populară aproape dată uitării, Bălţatele sau Pestriţele se serbau timp de două zile, una dintre acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului iar cealaltă, vinerea de după Ispas. În prima zi se lucra până la amiază, după care se ţinea sărbătoarea, urmând ca, în ce-a de-a doua zi, lucrurile să se desfăşoare pe dos, dimineaţa se ţinea sărbătoarea iar după masă se muncea. Miercurea Bălţatelor era o zi magică, zi în care se culegeau plante bune de leac şi de dragoste, fermecătoarele încercau, încă din zorii zilei, să ia mana câmpului şi laptele vitelor iar femeile suflau în bucium ca să le îndepărteze vrăjile. Se povesteşte că în noaptea aceasta înfloreşte feriga.

Tot acum înfloreşte şi se scutură floarea de alun iar cine o culege şi o bea, scăpă de orice boală.

Alte practici şi obiceiuri magice cu un pronunţat caracter apotropaic vorbesc despre atingerea vitelor cu frunze de leuştean pentru a le proteja de strigoi, precum şi de împodobirea ferestrelor, uşilor şi porţilor cu această plantă magică, ce apară oamenii de sufletele rătăcitoare şi de duhurile relele.

Joi, la Paştile Cailor…

Calul a fost considerat dintotdeauna un animal sacru, fiindu-i atribuită de multe ori conştiinţa misterelor divine.

În mitologia nordică, Dag, zeul teutonic al Zilei, a fost dus la ceruri de un armăsar alb, care a împrăştiat lumina peste întreaga lume. Tot ca simbol solar, calul apare trăgând carul ceresc al lui Apollo, pe cel al lui Mithras, precum şi carul de foc al Sfântului Ilie.

În poveştile româneşti apare calul năzdrăvan iar în legendele creştine, calul purtător al călăreţilor sacri: Sf. Gheorghe,

Sf. Martin, Sf. Hubertus sau Sf. Eustahie. În calendarul popular al românilor, aşa cum lupul este considerat patronul iernii înfrigurate, calul apare drept patron al anotimpului cald.

Considerat animal totem şi venerat în străvechime, ce-a de-a şasea zi de joi de după Paşti îi aduce calului libertatea absolută: nu este pus la căruţă, nu este încălecat, poate să pască pe unde vrea şi cât vrea.

Aşadar, se crede că, o singură dată pe an, preţ de un ceas, caii se satură pe deplin şi asta se întâmplă numai … de Paştile Cailor.

O legendă populară povesteşte că, la naşterea lui Iisus, în grajdurile bătrânului Crăciun, boii şi oile şi-au mâncat fânul şi au adormit, în timp ce caii au tropotit şi au nechezat iar după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat şi pe acela sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod.

Atunci, Maica Domnului i-a blestemat să nu se mai sature decât o dată pe an, de Ispas, oricât de mult ar mânca. De atunci, ziua poartă numele de “Paştile Cailor”.

În această zi se făceau plăţile amânate, care nu fuseseră achitate la Sângiorz (după cum cerea tradiţia), acest lucru generând probabil, în timp, sensul peiorativ al expresiei "la paştile cailor", care a ajuns să însemne “a amâna”, “a nu înapoia la timp ce ai împrumutat”, “a nu te ţine de cuvânt”, fiind echivaletă cu expresia “la Sfântu' Aşteaptă".

Pe de altă parte, neavând o dată fixă în calendar ca Sângiorzul, această sărbătoare cu dată mobilă a fost asimilată ca fiind o zi oarecum incertă.

Aşa se explică faptul că sintagma "la Paştile Cailor" şi-a schimbat sensul, în loc de “altă dată” sau “mai târziu”, însemnând astăzi “niciodată”, “nicicând”.

Text de: IULIA GORNEANU

JOIA MARE, ZIUA ÎN CARE SE ÎNROŞESC OUĂLE

Joia Mare este cunoscută mai ales, în cultura populară actuală, ca ziua în care se înroşesc ouăle; pentru că se spune că ouăle înroşite sau închistrite în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfinţite şi îngropate la moşie o feresc de piatră. La creştini se crede că oul îl reprezintă pe Creator, care creează tot şi conţine în sine totul. La români este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paşte, după ce este sfinţit şi toată familia ciocneşte ouă. În dimineaţa primei zile de Paşte, e obiceiul, în Bucovina, de a te spăla cu ou roşu şi cu bani, ca să ai faţa roşie ca oul şi să fii bogat tot anul. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subţire şi aşa îl fierb, ca să iasă “cu model”. Aşa am făcut şi noi. Alteori, ouăle se vopsesc cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarniţă), cu coajă de crin roşu sau cu flori de tei; luciul li se dădea ştergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

Tot astăzi se pregăteşte şi pasca şi cozonacii. Anul acesta nouă pasca ne-a ieşit aşa:

Pasca cu brânză de vaci

Pasca cu ciocolată

Pasca cu smântână şi stafide

După zăpada de Florii, astăzi la Suceviţa a fost o zi minunată, însorită şi caldă. Cel mai bun prilej de a ieşi în curte şi a fotografia primele flori de câmp ale primăverii.

primule

floarea Paştelui

toporaşi

brânduşe

piciorul cocoşului, toporaşi, brânduşe şi bumbişori

din nou floarea Paştelui, brânduşe şi bumbişori

şi prima zambilă din acest an...

OBICEIURI ŞI TRADIŢII BUCOVINENE DE SFÂNTUL ANDREI

Nascut în Betsaida Galileia, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte, Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci (potrivit tradiţiei, teologilor, istoricilor), aceasta credinţă fiind întărită şi de colindele, legendele sau obiceiurile populare.

Sărbătoarea Sf. Andrei îmbină tradiţii precreştine şi creştine, care se manifestă de peste 2000 de ani în teritoriul ce astăzi poartă numele România.

Cu o asemenea istorie în spate, obiceiurile asociate acestei sărbatori sunt foarte variate, unele mai romantice, altele mai bizare.

30 noiembrie marchează începutul iernii, încetinirea ciclului naturii şi implicit, momentul în care hotarul dintre viaţă şi moarte este cel mai slăbit.

În Bucovina, de Sf. Andrei nu se mătura si nu se scoate gunoiul din casa, iar femeile nu se piaptana (pieptenele reprezinta in basme padurea, adica locul unde salasluiesc lupii) pentru a nu aduce lupul prin apropiere.

Foarte important de stiut, mai ales in perioada nefasta prin care trecem din punct de vedere economic, este ca in ziua de Sf. Andrei nu se imprumuta bani, altfel vei aduce paguba in casa. Este de asemenea indicat sa depui eforturi ca sa recuperezi toti banii care ti se datoreaza, sau sa platesti datorii pe care le ai.

În ajunul Sf. Andrei se pun în casă crenguțe de vișin, cireș, prun, măr sau corcoduș în sticle cu apă şi dacă au înflorit până în Ajunul Crăciunului, acestea înseamnă că arnonia, belșugul și liniștea sufletească vor poposi în gospodarie în anul ce urmează.

Prin unele sate din Bucovina există şi acum credinţa că în această noapte bîntuie strigoii şi lupii sînt mai fioroşi ca oricînd. Despre lupi se crede că pot, în această noapte, să vorbească şi să-şi mişte gîturile înţepenite.

Despre cei ce vor să audă vorbele lor se spune că află taine teribile, dar că vor muri repede, iar omul sau animalul atacat de lup în noaptea cu pricina se va transforma în vîrcolac.

Pentru ca spiritele rele să nu se cuibărească în case, femeile întorc seara toate oalele şi cănile cu gura în jos.

Scot din sobă cenuşa caldă de peste zi, pentru ca spiritele neliniştite să nu-şi găsească adăpost la căldură.

Alteori, împrăştie resturi de pîine prin curte, pentru ca spiritele flămînde să nu caute prin cămări de-ale gurii.

Împotriva vîrcolacilor, gospodinele folosesc cununile de usturoi agăţate la intrare şi lasă aprinsă candela de lîngă icoane.

Pentru protecţia vitelor, cu o seară înainte li se amestecă animalelor în hrană busuioc sfinţit sau li se toarnă cîteva picături de agheasmă în apă.

După miezul nopţii sau în dimineaţa de Sf. Andrei, exista în trecut obiceiul "descîntecului sării". Un drob de sare, descîntat şi îngropat sub pragul grajdului, era dezgropat în primăvară, de Sf. Gheorghe, cînd sarea era amestecată în hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli şi de vrăjile pentru "luarea laptelui".

Tot în noaptea de Sf. Andrei sînt practicate şi predicţii meteorologice populare pentru anul următor. De obicei, în podul casei sînt urcate 12 cepe sănătoase, la fel de mari, care sînt lăsate acolo pînă în seara de Crăciun, cînd se află rezultatul. Fiecărei cepe îi este atribuit numele unei luni. Cepele care s-au s-au stricat indică luni ploioase sau cu grindină, iar cele care au încolţit – luni favorabile recoltei.

O predicţie asemănătoare, legată de soarta recoltei, se realizează cu ajutorul unor boabe de grîu. Pentru fiecare tip de cultură pe care intenţionează să o semene în grădină, gospodina casei "botează" cîte un bob şi îl pune la încolţit în bucătărie. Peste 7 zile, boabele sînt analizate: cele care au încolţit arată soarta favorabilă a culturii, iar celelalte, pagubă.

Pentru ca să se afle cât de rodnic va fi următorul an se pun boabe de grâu într-o strachină (vas) cu apă, iar cât de des va răsări grâul, atât de bogată va fi recolta din anul urmator.

Dacă noaptea de Sf Andrei este senin şi cald, se crede că iarna nu va fi geroasă. Dacă este frig şi ninsoare, se crede că acestea sînt doar începutul troienelor pe care le va aduce o iarnă grea.

Noaptea de ajun precum şi ziua de Sfantul Andrei se crede că este prielnică anumitor practici şi farmece de dragoste.

Fetele ghicesc ursitul cu ajutorul parilor de la gard, astfel, noaptea pe întuneric ating un par, de la care numără în continuare până la al nouălea par, pe care leagă o sfoară sau o bucata de lana rosie. A doua zi merg să vadă cum le va fi alesul. Dacă parul este drept şi neted, viitorul soţ va fi tânăr şi frumos, dar sărac. Dacă parul va fi scurt şi noduros, soţul va fi bătrân şi sărac, iar de va avea coaja groasă, va fi bogat.

Un alt obicei, spune ca fetele nemăritate trebuie să meargă noaptea la fântână cu lumânarea de Inviere, pe care o aprind şi o afundă in apa spunând: „ Sfinte Andrei / Scoate-i chipul în faţa apei / Ca în vis să-l visez / Ca aievea să-l văz’’ !

O alta practica este ghicitul la oglindă. Fata de măritat se aşează pe un scaun, având în faţă şi spate câte o oglindă, iar pe lateral patru lumânări aprinse şi, se spune că, astfel îşi vede ursitul.

Gospodinele trebuie sa pregateasca multe bucate cu usturoi ca sa alunge ghinionul din casa.

fasole verde (de la congelator) cu usturoi:

ciuperci la cuptor, bineînţeles, cu usturoi

Linte bătută cu usturoi

Ciuperci pe pat de mămăligă de cartofi, servite tot cu usturoi

Şi pentru că este dezlegare la peşte: păstrăv umplut cu lămâie, ierburi şi usturoi

IN ASTEPTAREA CRACIUNULUI

În Bucovina, Undrea, ultima lună a anului, denumită astfel popular, abundă în evenimente religioase, de datini şi obiceiuri de iarnă ancestrale, care au rezistat în timp, au fost preluate, conservate şi păstrată autenticitatea sau, în unele cazuri adaptate parţial vremurilor moderne.

În principal, obiceiurile gravitează în jurul colindatului, obicei străvechi, care la noi coboară până în vremea daco-romană, de unde, trecând prin veacuri, s-a îmbogăţit tematic şi artistic şi a ajuns ca astăzi să fie un fenomen de suflet românesc, de măiestrie artistică şi de credinţă.

Cu ”Steaua”,

cu ”Vicleimul”

sau ”Irozii”,

cu ”Moş Crăciun” sau numai constituiţi în cete,

pe vârste, colindătorii

vestesc ca Magii din Evanghelie ori ca păstorii Betleemului: ”Astăzi s-a născut Hristos”.

Se spune că în seara de Ajun se deschid cerurile şi cei evlavioşi pot auzi glasurile îngerilor.

Povestea Craciunului incepe cu mai bine de 4000 de ani in urma. Multe din traditiile noastre de Craciun erau celebrate cu cateva secole inainte de nasterea lui Iisus. Cele 12 zile ale Craciunului, oferirea de cadouri, paradele, colindatorii si procesiunile bisericesti isi au originea in cadrul culturii mesopotamienilor.

Multe din aceste traditii au inceput cu celebrarea Noului An la mesopotamieni. Acestia credeau in mai multi zei, iar seful acestor zei era Marduk. In fiecare an, la sosirea iernii, se credea ca Marduk se lupta cu monstrii care creaza haosul. Pentru a-l ajuta pe Marduk in aceasta lupta, mesopotamienii aveau un festival care tinea 12 zile, in preajma Anului Nou.

Locuitorii Persiei si ai Babylonului aveau un festival similar numit Sacaea. O etapa a acestui festival presupunea ca, pentru putin timp, stapanii sa ia locul sclavilor si sclavii locul stapanilor.

In timpurile antice, in zona care avea sa devina Europa, oamenii credeau in spirite rele, vrajitoare si troli. Cand se apropia Solstitiul de iarna, multi oameni se temeau ca soarele nu se va mai intoarce niciodata de aceea, performau anumite ritualuri in aceasta perioada a anului.

In Scandinavia, in timpul lunilor de iarna, soarele disparea pentru multe zile. Dupa 35 de zile, erau trimise iscoade in varfurile muntilor pentru a vedea daca cumva se intoarce soarele. La aparitia primei raze, iscoadele se intorceau cu vesti bune. Ceilalti oameni incepeau un festival ce purta numele de Yuletide, si aprindeau niste ruguri uriase. In acelasi timp, ei agatau mere de crengile copacilor pentru a-si aminti de primavara si vara.

Romanii sarbatoreau zilele lui Saturn. Festivalul, numit Saturnalia, incepea la mijlocul lui decembrie si tinea pana la 1 ianuarie. Paradele de pe strazi erau acompaniate de strigate iar oamenii isi vizitau prietenii si le ofereau daruri. De asemenea, romanii isi impodobeau casele cu laur si copacei verzi in care aprindeau lumanarele. Saturnalia era un festival al veseliei pentru romani, dar crestinii au considerat aceasta celebrare ca fiind defaimatoare, mai ales ca ea se tinea in cinstea unui zeu pagan.

Mulţi oameni cred că Iisus Hristos s-a născut pe 25 decembrie. Nu există însă nicio dovadă istorică în acest sens. Evidenţele istorice conduc la ideea că Iisus Hristos s-a născut primăvara. Ziua de 25 decembrie a ajuns să fie sărbătorită ca fiind Crăciunul mai degrabă din motive politice. Prin sec. III-IV e.n. creştinii ajunseseră să fie destul de numeroşi şi, într-un efort de a stopa divergenţele religioase şi a uni creştinii cu păgânii, sărbătoarea păgână Saturnalia a fost combinată cu cea mai mare sărbătoare creştină a anului, Crăciunul, naşterea lui Iisus Hristos.

Dar...ce este Craciunul ?

Crăciunul sau Naşterea Domnului este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări unde creştinii sunt majoritari, e de asemenea sărbătoare legală, şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cât şi de către cei necredincioşi, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, “darurilor de la Moş Crăciun”.

Crăciunul în tradiţia românească

Peste tot unde există suflare românească cu simţământ creştin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

Credinţă şi legende populare privitoare la originea termenului:

Pentru lingvişti, cuvântul “Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba latină, şi anume din “creatio”, care înseamnă creaţie, naştere. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde dă naştere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a naşterii lui Hristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Numele de "Crăciun" îşi are originea în termenul englez din a doua parte a Evului Mediu. Vechea denumire era "Cristis Masse", care în traducere literară înseamnă "Festivalul lui Hristos" sau (după unele surse) serviciul liturgic al lui Hristos.

Crăciunul se serbează în fiecare an pentru a atesta şi a repovesti altor oameni minunata veste a naşterii salvatorului omenirii, Iisus Hristos.

Colindele de Crăciun

Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.

De asemenea, o veche tradiţie este “mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul “Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul “Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani

Obiceiul preotului de "a merge cu icoana" in ajunul Nasterii Domnului este forma de colindat a preotilor din comunitatile locale cu icoana Nasterii Domnului pentru a binecuvanta casele si credinciosii din parohia lor. Atunci cand enoria este mai mare, preotul porneste cu ajunul cu doua-trei zile mai inainte. Enoriasii stiu lucrul acesta si se pregatesc ca sa il primeasca pe preot cu icoana in casele lor.

Umblatul cu icoana este unul din cele mai vechi obiceiuri crestinesti.

Acest oicei este descries in versurile poopulare de mai jos:

De Crăciun cu chiralesa

După cum doar ştiţi cu toţii,tot copilul ce trăieşte,
Are drptul la viaţă,s-o trăiască cum pofteşte.
..................................................................
Mi-amintesc destul de bine,cum iarnă de Crăciun,
Venea popă cu icoană si mai multi copii strigând.
Unii strigau "chiralesa",alţii ziceau "ni-ha-ha",
Că să ştie toţi creştinii că s-a născut Mesia.
Popa şi cu cântăretii se duceau direct în casă
Şi cântând frumos troparul se-asezau puţin la masă.
După ce serveau gustarea şi cu toţii se duceau,
la copii,stăpânii casei,nuci şi mere aruncau.
Căci asa e obiceiul în Moldova pe la sate,
Când te vede după popă îţi dau daruri însemnate.
..............................................................
Ca la casă unde omul,aruncă merele jos,
Se izbeau cu toţi grămadă,de scoteai limbă de-un cot.
Când vroiai să prinzi o nucă sau o coajă de vaezare,
Ţi-o luă altul din mână,şi-ţi dă ghionturi la schinare.

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul

şi nelipsitul cozonac

vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu

preţuit de toată lumea.

Bradul de Craciun, o traditie fara de care nu ne imaginam aceasta sarbatoare...

Tradiţia pomului de Crăciun este o reminiscenţă a tradiţiilor vechi păgâne prin care se venerau copacii. Creştinii au preluat această tradiţie, aducând în casă pomi pe care îi decorează pe perioada sărbătorilor de iarnă.

Bradul de Craciun isi are originea in Germania secolului al XVI-lea. Era obisnuit pentru poporul germanic sa decoreze brazi, atat in interiorul unei locuinte, cat si in afara acesteia, cu trandafiri, mere si hartie colorata.

Se crede ca Martin Luther, reformatorul protestant, a fost primul care a aprins lumanarile din bradul de Craciun. Venind acasa intr-o seara de decembrie intunecata, in apropierea Craciunului, acesta a fost uimit de frumusetea luminilor care straluceau printre ramurile unui bradut din fata casei sale. Luther a impodobit apoi bradul de Craciun din casa sa cu lumanari.

Istoria impodobirii bradului

Traditia impodobirii bradului si a casei cu crengute de brad este un obicei preluat pe la jumatatea mileniului trecut de la triburile germanice, bradul simbolizand prin forma sa triunghiulara Sfanta Treime, iar podoabele cu care bradul este impodobit semnificand cunoasterea si bogatia,asemeni pomului sacru din Gradina Edenului, in care se gaseau merele-fructele cunoasterii.

Se cunoaste foarte putin faptul ca si dacii aveau un cult pentru brad, dar cu inteles total diferit: bradul era un copac ritual taiat la nunta sau la moartea cuiva. Obiceiul inca se pastreza in unele regiuni ale tarii. Astfel, in cadrul ritualului de inmormantare bradul reprezenta ’’nunta” mortului cu divinitatea si natura.

Bradul, impodobit in vechime cu fructe, flori, nuci poleite, lumanarele si panglici simboliza pomul vietii, arborele fertilizator, de bun augur. Simbolul bradului se regaseste in foarte multe piese de arta populara precum covoarele, stergarele si iile.

Mos Craciun, un basm care capteaza atentia de secole...

Adevaratul Mos Craciun, Sfantul Nicolae, s-a nascut in Turcia, in secolul al IV-lea. Era extrem de pios inca din copilarie, dedicandu-si viata credintelor si invataturilor crestine. A devenit cunoscut in intreaga lume datorita generozitatii sale fata de cei saraci.

Insa romanii il dispretuiau. A fost intemnitat si torturat. In momentul in care Constantin a devenit Imparatul Romei, i-a permis Sfantului Nicolae sa devina liber. Constantin s-a convertit la crestinism si a convocat Consiliul din Nicaea in anul 325 d.Hr., Sfantul Nicolae fiind un delegat al acestui consiliu.

Mos craciun a fost imbracat la inceput in haine verzi, in ani 20 sub enorma presiune de marketing executata de Coca-Cola, Mos Craciun s-a imbracat in rosu … si asa a ramas pana astazi.

Cu steaua de Crăciun

Pe la sate şi orase,tot ce este bun creştin,
Te primeşte să-i cânţi steaua cu crăii şi Moş Crăciun.
Cu această stea frumoasă
Tot copilul te colindă si cântă din casă-n casă.
Ei se duc ca să vestească,că şi crăii-s bucuroşi,
Că în Bethleem la stâna,s-a născut Domnul Hristos.
Steaua este împodobită cu hârtie colorată,
Are clopoţel la coadă,să se-audă de la poartă.

Superstitii de Craciun

In preajma Craciunului oamenii sunt mai sensibili si mai inclinati sa respecte traditiile si obiceiurile. Nici superstitiile nu sunt ignorate in aceasta perioada.

Chiar daca nu credem in ele, chiar daca le consideram niste naivitati, basme de adormit copiii, credinte primitive sau prejudecati nascute dintr-o gandire extrem de creativa, superstitiile legate de Craciun dau un plus de candoare si farmec sarbatorii.

Iata cateva din cele mai interesante superstitii de Craciun:

- Se spune ca nu este bine sa porti pantofi noi in seara de Craciun

- Copiii care se nasc de Craciun sunt mai norocosi

- Daca faci baie in ziua de Craciun vei fi curat tot anul

- Pentru cei indragostiti este bine ca de Craciun sa aiba in casa vasc

- In Ajunul Craciunului, gospodarii isi strang din sat tot ce au dat imprumut, ca sa-i gaseasca Sarbatorile cu toate in gospodarie

- Femeile pun in apa in care se spala o nuca, pentru a fi sanatoase ca nuca, si un ban, ca sa fie bogate

- Gospodarii pun mana pe toate uneltele din curte, ca sa le foloseasca sanatosi si cu spor in noul an

- Tot de Craciun, se pune o potcoava in galeata cu apa si apoi apa este data la vite, ca sa fie tari ca fierul

- Cat tin zilele de Craciun, furca de tors este ascunsa, fiindca se crede ca cel care o va vedea ar putea fi muscat de un sarpe lung si gros ca furca

- In ziua de Craciun painea se asaza sub masa pentru noroc, iar sub fata de masa se pune pleava de grau, pentru belsug

- Impotriva deochiului si farmecelor, in cele patru colturi ale mesei se pun usturoi si seminte de mac

- Pentru a-l visa pe cel ursit, fetele pun tot felul de mancaruri sub geam, existand credinta ca ursitul va veni sa guste din ele si astfel il vor vedea

Traditii si simboluri de Craciun mai putin cunoscute ...

Vascul, simbol al prosperitatii...

Cu 200 de ani inainte de nasterea lui Iisus Hristos, druizii foloseau vascul pentru a sarbatori sosirea iernii. Acestia adunau aceasta planta verde, un parazit care creste pe alti copaci si o foloseau pentru a-si decora locuintele. Druizii credeau ca planta avea puteri vindecatoare speciale pentru o gama foarte larga de afectiuni, de la infertilitatea femeilor pana la ingestie cu otrava.

De asemenea, scandinavii considerau ca planta este un simbol al pacii si al armoniei. Asociau vascul cu zeita lor Frigga, patroana dragostei. Obiceiul de a te saruta sub o crenguta de vasc probabil ca a derivat din aceasta credinta ancestrala.

Poinsettia sau Steaua Craciunului...

Aceste plante sunt originare din Mexic si sunt numite dupa primul ambasador al Americii in Mexic, Joel Poinsett. El este cel care a adus aceste plante in America, in anul 1828. Mexicanii din secolul al XVIII-lea credeau ca aceasta planta simbolizeaza Steaua din Bethleem. Astfel, Poinsettia a inceput sa fie asociata cu Craciunul. In fapt, floarea acestei plante este mica si de culoare galbena. Insa in jurul sau se afla frunze mari, de culoare rosie, care adesea sunt confundate cu petalele Poinsettiei.

IGNATUL PORCILOR

Divinitatea solara care a preluat numele si data de celebrare a Sfantului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din Calendarul ortodox, este numita in Calendarul popular Ignat sau Ignatul Porcilor.

Sacrificiul sangeros al porcului, substitut neolitic al spiritului graului, in ziua de Ignat, este o practica preistorica, care supravietuieste in tinuturi romanesti extracarpatice. Credintele, obiceiurile si practicile magice referitoare la prevestirea mortii violente, prinderea si injunghierea victimei, semnele facute pe corp (pe frunte, pe ceafa, pe spate), jumulirea parului pentru bidinele si jupuirea soriciului pentru opinci, parlirea (incinerarea simbolica a cadavrului),

ciopartirea corpului,

grasimea folosita la farmece, cantece si prepararea leacurilor, alimente rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice sunt relicve ale sacrificiului, prin substitutie, ale unui mare zeu preistoric.

LEGENDA IGNATULUI

Legenda spune ca un barbat, pe nume Ignat, vrand sa taie porcul, si-a lovit din greseala tatal cu securea in cap. Batranul a murit, a fost ingropat, iar fiul, ravasit de cele intamplate, si-a luat lumea in cap.

Pe drum s-a spovedit unui preot, care, pentru a-l absolvi de pacate, i-a dat un canon destul de usor: sa construiasca o luntre cu care sa treaca, fara plata, oamenii peste un rau si sa ingroape in pamant un taciune, asteptand pana va inverzi. Ignat respecta, intocmai, canonul, dar anii trec, el se insoara, iar taciunele nu inverzeste.

Intr-o noapte, gaseste doi mosnegi pe care ii duce acasa si ii ospateaza cum se cuvine. Le povesteste acestora despre pacatele lui, fara sa stie ca ei sunt de fapt Dumnezeu si Sfantul Petru. La un moment dat, Ignat realizeaza cine i-a intrat in casa si saruta talpile celor doi mosnegi. Dumnezeu i-a cerut sa-l insoteasca, urmand sa aiba el grija copiilor. Peste ani, Ignat, impreuna cu Dumnezeu, plimbandu-se prin lume, intalneste doi boieri cu care intra in vorba. Erau chiar copiii lui Ignat, care au ajuns acum bogati.

Povestea, desi incalcita, vorbeste in termeni crestini despre recunoasterea si cunoasterea pacatelor. De aceea, Ziua de Ignat este considerata in popor o zi sfanta. Conform traditiei, Ziua de Ignat cade pe 20 decembrie.

POMANA PORCULUI

Obiceiul legat de taierea porcului curge in felul urmator: inainte cu o zi de Ignat porcului i se da doar apa,

din pod sint aduse copaile de lemn care sint oparite si curatate temeinic. Este "tocmit" macelarul si sint anuntati vecinii care vor ajuta la imobilizarea porcului. Toata familia se aduna la caldura sobei si in timp ce pun la punct ultimele detalii curata usturoiul (cat de mult...).

In dimineata de Ignat se pune apa la fiert in tuciul cel mai mare,

se pregateste tamaia si se fierbe tuica.

Dupa injunghiere porcul e masurat cu o sfoara si dupa o formula stiuta "din batrani" se calculeaza greutatea porcului. In timp ce gospodina casei tamaie porcul se serveste tuica fiarta si fiecare face o urare: "Sa il mancati sanatosi!", "La anul sa aveti un porc mai bun!", etc

Porcul se parleste (de preferat cu foc de paie),

se curata cu lama cutitului,

se spala foarte bine

si se transeaza.

Carnea e dusa intr-un loc racoros pentru o zi.

Bucati de carne si soric sint date pomana vecinilor mai saraci care anul asta nu au avut porc. Pentru cei din casa se prepara pomana porcului.

Traditia spune ca in ziua de Ignat nu se lucreaza altceva decat taiatul porcului, iar batranii cred ca omul care n-are porc gras de Craciun si cutit in vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea. Daca, totusi, nu ai porc, trebuie sa tai macar o gaina, pentru ca trebuie sa vezi sange in ziua de Ignat. Atunci cand vine momentul taierii porcului, toata familia se aduna de prin toate colturile tarii si toti prietenii se strang laolalta pentru a ajuta sau asista la traditionalul obicei.

Si pomana porcului fara mamaliga, nu se poate!

TRADITII

Desi crestinismul a asociat porcul necumpatarii si lacomiei, pentru comunitatile arhaice acest animal, mai ales prin singele sau, era unul din cele mai importante ajutoare intru revigorarea… Soarelui.

Incepind cu echinoctiul de toamna, oamenii observau cum Soarele intra intr-un aparent proces de disparitie, consecinta directa fiind micsorarea duratei zilei si racirea vremii.

Oamenii comunitatii traditionale credeau ca trebuie sa intervina in ajutorul astrului ceresc inainte ca acesta sa dispara, momentul hotaritor pentru acordarea ajutorului fiind plasat in preajma solstitiului de iarna, adica atunci cind este cea mai scurta zi din an.

Romanii au decis sa ajute Soarele, nu intimplator, prin sacrificarea porcilor in cinstea zeului Saturn, sangele porcilor trebuind sa intareasca Soarele slabit de efortul pe care-l depusese peste an.

Asadar, porcul sacrificat ritual la Ignat (din latinescul ignis - foc!) nu era altceva decit o intruchipare zoomorfa a Soarelui, o alta intruchipare, de data aceasta de natura vegetala, fiind griul, despre acesta existind o multime de credinte si practici in Ajunul Craciunului.

Nu este deloc exclus ca anterior sa fi fost sacrificati oameni, la romani intilnindu-se inca o credinta potrivit careia „Ignatul are rinduit sa moara negresit un om in ziua sa”.

La taierea porcului nu trebuie sa asiste nici un milos, existind credinta ca porcul murea cu greutate, iar carnea nu va mai fi buna; se spunea chiar ca cei care vaitau porcul il suparau pe Dumnezeu!

Dupa ce porcul nu mai misca, se facea o taietura in chip de cruce, la ceafa, peste aceasta punindu-se sare, spunindu-se ca numai asa sufletul porcului va iesi din cap.

De obicei, coada, urechile si besica erau date copiilor, pe gospodari interesindu-i in special splina, aceasta indicindu-le, in functie de grosime, cum va fi iarna

Doritoarele de par lung trebuiau neaparat sa manince din aceasta splina!

Gasirea de singe inchegat in inima porcului il bucura tare mult pe stapin, acest lucru insemnind noroc la bani.

Daca porcul era negru, cei care participau la taiere se minjeau cu singe pe fata, sperind ca vor fi mai rosii la fata si sanatosi tot anul care va urma.

Acelasi singe, strins intr-o strachina cu malai, uscat si macinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, naluca, spaima s.a.

Cei care trebuiau neaparat sa munceasca pe 20 decembrie, o puteau face numai dupa ce vedeau singe, altfel, femeile urmau a… grohai ca porcii sau le erau distruse bulendrele puse la uscat pe garduri de aceiasi porci!

Se crede ca in noaptea din ajunul Ignatului, porcul isi viseaza cutitul sau se viseaza la gat cu margele rosii.

Din batrani se spune ca, inainte de taiere, porcul amuteste ore in sir ca si cum ar simti ca i se apropie sfarsitul. Aceasta este perioada denumita de gospodari “tacerea porcului”.

In unele parti ale tarii, porcul se... anesteziaza, dar nu dupa modelul UE, ci cu “juma de kil de tuica” pentru ca, in acest fel, sa nu mai simta nimic.

Se crede ca porcul care nu a fost taiat de Ignat nu se va mai ingrasa.

Ca sa nu se strice samanta porcului din gospodarie, adica pentru a asigura porcul din anul urmator, gospodinele inmoaie in sange un smoc de par din coada animalului si il pun la pastrare.

Alta superstitie prevede ca pe fruntea copiilor se face semnul crucii cu sangele animalului, ca sa fie sanatosi in anul ce va veni.

Se mai spune ca, atunci cand tai porcul, trebuie sa zici "Ignat, Ignat / Porc umflat".

Dupa ce a fost taiat, capul porcului se cantareste. Se zice ca trupul animalului este de zece ori mai greu.

Pe vremuri, dupa ce porcul era sacrificat, se aseza pe el cel mai tanar fecior din familie, pentru ca traditia spune ca “numai asa nu se altereaza carnea”.

In popor se mai pastreaza datina de a arunca tamaie in focul in care este parlit animalul, iar pe capul porcului se incizeaza semnul crucii, pentru a “goni spiritele malefice cuibarite in corp”.

SIMBOLURI CRESTINE ALE PASTELUI

Crucea - simbolizeaza crucificarea, opusul invierii. Totusi, la consiliul de la Nicaea, in anul 325 i.H., Constantin a decretat ca intocmai crucea sa fie simbolul oficial al crestinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, ea este utilizata foarte mult si de biserica catolica, ca simbol al credintei.

Iepurasul - nu este o inovatie moderna si simbolizeaza fertilitatea. Simbolul provine inca din vremea festivalurilor pagane de Eastre. Simbolul pamantesc al zeitei Eastre era iepurele. Germanii au adus cu ei simbolul iepurasului pascal in America. Numai dupa razboiul civil devine raspandit ca fiind simbol crestin. De fapt sarbatoarea Pastelui nu era celebrata in America pana la acea data.

Oul - simbolizeaza invierea. Ouale rosii aveau menirea de a tine raul departe si simbolizau sangele lui Hristos.

Mielul -reprezinta victoria vietii asupra mortii. Il simbolizeaza pe Mantuitor care S-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Mieii sunt membrii turmei lui Dumnezeu.

Magarul - crucea alba de pe greaban, magarul o are gratie faptului ca L-a adus pe Iisus la Ierusalim in Duminica Floriilor.

Fluturele - simbolizeaza viata lui Iisus omida reprezinta intruparea omeneasca; coconul este moartea trupeasca, fluturele simbolizeaza Invierea.

Paunul – este simbolul vietii vesnice, deoarece in trecut se creadea ca este nemuritor.

Scorpionul – este simbolul lui Iuda.

Pasca - se coace de catre gospodinele crestine numai o data pe an, de Sfintele Pasti. Ea are o forma rotunda pentru ca se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Avind la mijloc o cruce, pasca este impodobita pe margini cu aluat impletit. In momentul in care se pune in cuptor, femeile de la tara fac semnul crucii cu lopata pe peretii cuptorului, spunind Cruce-n casa, Cruce-n piatra, Dumnezeu cu noi la masa, Maica Precista pe fereastra Legenda pascai care spune ca, in timp ce predica impreuna cu apostolii, Iisus a gazduit la un om foarte primitor care le-a pus in traista, la plecare, piine pentru drum fara stirea lor. Intrebindu-l pe Hristos cind va fi pastele, Mintuitorul le-a spus ca atunci cind vor gasi piine in traista. Cautind apostolii au gasit in traista ce le pusese acel om. De atunci fac femeile pasca.

Lumanarea de Inviere - este cea care in noaptea invierii fiecare credincios o poarta in mina si pe care o va aprinde din lumina adusa de preot de pe masa Sfintului Altar. Aceasta luminare este simbolul Invierii, al biruintei vietii asupra mortii si a luminii lui Hristos asupra intunericului pacatului. Multi pastreaza restul de luminare ramasa nearsa dupa slujba si o aprind in cursul anului in cazul in care au un mare necaz in casa

OUALE COLORATE - SIMBOLISTICA

Un simbol al Sfintei Sarbatori Pascale este reprezentat de ouale rosii. Bucurie pentru adulti, dar mai ales pentru copii, de Paste, toate ouale din casele oamenilor capata o alta culoare. Fie ca sunt vopsite in mod natural cu foi de ceapa si cu frunze lipite pentru diverse forme, fie ca se folosesc vopselele multicolore gasite in orice magazin, ouale rosii se vor gasi de sarbatori pe orice masa si vor da un plus de culoare acestor zile. Alaturi de pasca, friptura de miel si cozonaci, ouale reusesc sa imbogateasca masa de sarbatori, iar zilele de dupa Inviere incep cu ciocnitul oualor.

Ciocnitul oualor se face dupa reguli precise: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula "Hristos a inviat", la care se raspunde "Adevarat a inviat".

In perioada Pastelui si pana la Rusalii, portile Raiului sunt deschise, iar mortii din iad sunt si ei lasati sa se odihneasca. Familiile care pastreaza vechiile traditii pun ouale langa icoane sau in hrana vitelor sau le impart pentru pomenirea celor morti. Tot ouale rosii ii aduna si pe cei vii.

Gestul daruirii oualor rosii a fost descris in Evanghelia dupa Luca.

Unele oua care erau sfintite in noaptea de Inviere, daca nu erau date rudelor, se pastrau langa icoane pana in anul urmator, de Paste.

In Bucovina, ouale specifice Sarbatorii Pascale, sunt numite "merisoare" si, in functie de culoarea cu care sunt vopsite, capata alt nume, precum: albastrele, rosete, verdete iar cele cu ornamente sunt numite incondeiate sau inchistrite în funcţie de metoda de decorare folosită.

Ornamentica oualor decorative este extrem de variata, ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe (unelte de munca) si religioase. Astfel, numai in ornamentarea geometrica deosebim simboluri si semnificatii precum:

- linia dreapta verticala = viata ;

- linia dreapta orizontala = moartea ;

- linia dubla dreapta = eternitatea ;

- linia cu dreptunghiuri = gandirea si cunoasterea ;

- linia usor ondulata = apa, purificarea ;

- spirala = timpul, eternitatea ;

- dubla spirala = legatura dintre viata si moarte.

Motivele folosite pentru închistrirea oualor sunt:

- floarea de Paste,

- Crucea Paştelui,

- cararea ciobanului,

- braul popii,

- brăduţul,

- frunza de stejar,

- ghinda,

- pestele,

- coarnele berbecului,

- creasta cocosului,

- grebla,

- sapa,

- calea rătăcită, pe care se spune că merg cei care au trecut în lumea de dincolo fără lumânare,

- Brâul Maicii Domnului,

- ochiul Domnului,

- Pommul raiului,

- fierul plugului,

- desagii popii,

- carligul babei,

- coada rândunicii – motive vechi, inspirate din viaţa cotidiană care, dacă nu ar fi continuate de fiecare generaţie, s-ar pierde pentru totdeauna.

Culorile folosite corespund şi ele unei anumite simbolistici:

• Rosu = simbol al sangelui, soarelui, focului, dragostei si bucuriei de viata.

• Negru = absolutism, statornicie, eternitate.

• Galben = lumina, tinerete, fericire, recolta, ospitalitate.

• Verde = reinnoirea naturii, prospetime, rodnicie, speranta.

• Albastru = cer, sanatate, vitalitate.

• Violet = stapanire de sine, rabdare, increderea in dreptate.

Mai demult, ouale erau vopsite in culori vegetale, astazi se folosesc mai mult cele sintetice, chimice.

Culorile vegetale erau preparate dupa retete stravechi, transmise din generatie in generatie, cu o mare varietate de procedee si tehnici.

Plantele, in functie de momentul cand erau recoltate, de timpul de uscare sau de modul in care erau combinate, ofereau o gama extrem de variata de nuante.

Extrem de diversificate si ingenioase sunt materialele si instrumentele folosite la decorarea oualelor. In functie de regiunile tarii, exista procedee specifice pentru realizarea oualelor decorative. In unele parti sunt folosite oua fierte, in alte zone cele golite de continut.

Oua decorative se mai fac cu vopselele in relief (Vrancea, Putna Sucevei), impodobite cu margele (Bucovina), din lemn (zona Neamt), din lut (Corund-Harghita) sau chiar din material plastic (Bucovina).

FLORIILE SAU INTRAREA LUI IISUS IN IERUSALIM

Credincioşii ortodocşi celebrează astazi marea Sărbătoare a Floriilor, ultima duminică înaintea Paştelui. Oamenii merg la biserică, asistă la slujba intrării Mântuitorului în Ierusalim şi se întorc acasă cu ramuri de salcie sfinţită.

Sărbătoarea Floriilor marchează intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, duminica având o puternică încărcătură simbolică.

Deşi oamenii l-au primit cu mare bucurie şi cu speranţa în suflete pe Cel care avea să se sacrifice pentru toate păcatele umanităţii, Iisus era conştient de faptul că aceştia nu aveau sufletele pe deplin deschise.

Floriile marchează şi începutul patimilor lui Iisus Hristos, Săptămâna Patimilor simbolizând durerea şi chinurile pe care Mântuitorul le-a îndurat pentru ca păcatele oamenilor să fie iertate.

Prima menţiune referitoare la Sărbătoarea Floriilor datează din jurul secolului al IV-lea. În trecut, Sărbătoarea Floriilor mai purta numele de „Duminica Aspiranţilor“ sau „a Candidaţilor la Botez“, având în vedere că în această zi atât de importantă toţi cei care nu primiseră încă botezul mergeau la episcop pentru a-i cere să îi creştineze.

Tot în această zi, regii şi împăraţii acordau graţieri condamnaţilor, de aceea Duminica Floriilor a mai fost cunoscută în trecut şi drept „Duminica graţierilor“.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Mântuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în această zi să împartă credincioşilor ramuri de salcie binecuvântate.

Crenguţele de salcie amintesc de faptul că în momentul în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, oamenii l-au întâmpinat cu ramuri tinere, dar în acelaşi timp acestea simbolizează renaşterea naturii sau biruinţa vieţii împotriva morţii.

Totodata, exista foarte multe obiceiuri si superstitii legate de aceasta sarbatoare.

De Florii, oamenii merg la biserica de unde iau crengute de salcii sfintite, iar in unele zone aceste crengute se pun la ferestre sau la usi si se pastreaza pana anul urmator.

In anumite zone ale tarii, se taie iarba verde si se pune la usa ca semn al rodniciei agricole.

Exista o supersititie conform careia oamenii nu se spala pe cap in ziua de Florii deoarce aceasta este duminica in care infloresc copacii si din aceasta cauza oamenii pot sa albeasca.

O alta credinta de Florii spune ca asa cum este vremea in aceasta zi asa va fi si in ziua de Paste.

Pelerinajul de Florii

Pelerinajul de Florii ne aminteşte, împreună cu Sfintele Evanghelii şi cu slujbele Bisericii Ortodoxe, că Mântuitorul a intrat în Ierusalim pentru ca apoi, în săptămâna următoare, să pătimească multe suferinţe, culminând cu Răstignirea Sa pe Cruce.

Pelerinajul de Florii este, de fapt, o adeverire a biruinţei lui Hristos asupra morţii lui Lazăr şi o prevestire a biruinţei lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului, prin Invierea Sa proprie din morţi.

Legenda Salciei

Salcia plângătoare a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer.

Când Pilat chemă pe Isus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor ca să-l chinuiască.

Oştenii sălbatici atâta aşteptau. Se duseră în grădină ca să-şi caute nuiele şi numaidecât puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime.

Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale. Dar văzu îndată că Isus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-l loviră cu nuielele, până ce ţâşni sângele.

Isus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorbă de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă. Îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru; jelind, ea îşi aplecă frunzele şi ramurile la pământ.

Oamenii începură să planteze salcia pe mormintele morţilor şi ea se făcu, dintr-o mândreţe de copac, salcia închircită şi plângătoare.