ISTORIA TACAMURILOR – partea I – LINGURILE

Nu stiu dacă exista preocupare mai importanta decat mancatul, dar tacamurile au reusit dupa cateva mii de ani sa obtina un rol esential.

Despre lingura, arheologii suspecteaza ca a aparut in Paleolitic, utilizarea ei fiind incurajata de materialele aflate la indemana: scoici, os sau lemn.

http://4.bp.blogspot.com/-mCwiB85EYh0/Ud7kUyP26LI/AAAAAAAADeE/IUxJrleMvyA/s640/linguri-de-lemn_03.jpg

 Lingurile erau instrumente utile folosite la prepararea hranei , foarte utilizate in sudul Europei. In mod exceptional, lingurile erau realizate din materiale scumpe, din metal (aur, argint), fildes, ceramica, portelan, cristal. 

In secolul 1, romanii au gindit doua tipuri de linguri, care au influentat designul ulterior: una ovala, mai lunga, asemanatoare lingurii pe care o folosim in prezent, iar a doua - rotunda, sub forma unui polonic de dimensiuni mici, folosita pentru oua.

In Evul mediu, lingurile erau fabricate din lemn sau os si erau folosite in special in timpul dineurilor. La palatul regal erau fabricate din aur si alte familii bogate preferau argintul. In secolul 14, lingurile au devenit instrumente comune, folosite de foarte multa lume. Realizate din materiale ieftine, fier, inox, oricine isi putea permite sa manince cu lingura.

"Lingura reprezintă, ea însăşi, un univers în sine: găvanul (n.r. scobitura lingurii) are forma unei jumătăţi de ou, oul primordial despicat şi din care se desfăşoară întreg universul; de aceea pentru ca universul casei să fie «întreg» şi în continuă desfăşurare, se dăruiesc în semn de noroc linguri duble şi, întotdeauan, în blidar există un număr de lunguri cu soţ", a explicat dr. Ecaterina Hanganu.

Lingura este obiectul cel mai prozaic şi mai discret care ne însoţeşte în viaţă şi dincolo de ea. Dacă ar vorbi, ar fi în stare să istorisească, aşa cum noi pălăvrăgim la prânz ori la cină cele mai banale şi mai extraordinare poveşti pe care le-a auzit din gura noastră. Însă ea este mai mult decât un simplu tacâm pentru ciorbă. Dincolo de rostul ei utilitar sau ritualic, lingura este simbolul începuturilor, al rădăcinilor.

„De la lingură încep toate!“  se spune la noi, in Bucovina.

Toţi am început de la lingură de lemn şi sare.

Este fundamentul fiecărui început de drum, căci aşa debutează orice căsnicie, de la strachină şi lingură de lemn. Desigur, în zilele noastre, o asemenea logică ar părea un eufemism, dar nu raţiunile ei sociologice sunt importante aici, ci cele care ţin de istoria culturii şi de spiritualitatea noastră. Pentru că lingura de lemn are aceeaşi istorie şi devenire ca a omului: a traversat secole zbuciumate, a cunoscut sărăcia şi bogăţia, însă rostul său a rămas neschimbat.

http://4.bp.blogspot.com/-R2rd3oJa6hI/Ud7kSkaSbeI/AAAAAAAADdk/Z3PVRGJZf9U/s640/lingura-de-lemn.jpg

Obiect banal, comun şi atât de lipsit de importanţă încât uneori nici nu-l vedem, nu realizăm că există, lingura îşi are rolul ei indispensabil în lumea noastră.

 http://3.bp.blogspot.com/-Ok3dAcTXlCY/Ud7kTP60aFI/AAAAAAAADdY/4O6LSdQ863Q/s640/lingura-indragostiti.jpg 

 Doar la vremea moşilor de vară sau de iarnă, la pomenirile de peste an, ea îşi revendică locul privilegiat. Atunci o vedem, ştim că este, când o rânduim peste vasele de lut, aşa frumoasă, cioplită în lemn de tei, cu tradiţionala floare imprimată în verde şi roşu pe coadă, pentru a fi mesagerul nostru către cei de dincolo. 

Astfel, numai în compania străchinilor, a ulcelelor de moşi şi a lumânărilor aprinse, realizăm cât de evidentă, de vie este această lingură neînsemnată. 

Ea ne aduce în lumea de demult, cu miresme de agheazmă şi busuioc, a bunicilor.

Este foarte importantă şi esenţa de lemn din care este făcută lingura. În Bucovina, acestea se făceau din "lemn de răchită, de plop, de tei, de paltin, de prun ori de tisă".   

Pe vremuri, gospodarii aveau câte două rânduri de "blide şi uneltele de făcut bucatele", cele folosite în post şi cele pentru mâncarea de frupt, iar acolo unde exista un singur rând, obiectele erau curăţate la intrarea în post.

"Lingura nu putea fi înstrăinată decât în anumite condiţii speciale (în riturile magice de provocare a ploii, aici fiind la mare căutare lingurile femeilor însărcinate sau lingurile din familiile unde era mare înţelegere, acestea fiind apoi aruncate în fântâni).

 În ritualul servirii mesei, lingura se punea, de regulă, cu golul în sus (semn al invitaţiei la masă); după ce se termina masa, se punea pe dos, acesta fiind un semn exterior al săturării. Era interzisă lăsarea lingurii rezemată de strachină, altfel respectivul om nu se mai sătura niciodată, iar noaptea lingura nu trebuia niciodată să stea în oală, căci stăpânul ei nu va mai dormi.

Nu se mânca niciodată cu mai multe linguri, riscul fiind să ai mai multe neveste sau să-ţi creasacă «bărdanul», adică burta", a explicat etnograful Marcel Lutic.

Mirii primeau de casă nouă două linguri făcute din aceeaşi bucată de lemn. Aceste obiecte erau împodobite cu diverse elemente decorative specifice fiecărei zone.

La romani, lingura de lemn era desigur, un obiect practic, dar existau si linguri pe care mesterul le sculpta cu un scop mai adanc decat cel al inghitirii hranei; lingura-simbol care are coada in forma de barza, se numea lingura norocului si se pastra in casa in chip de totem - te ferea de foc, apa si hoti.

Lingura binelui si raului are coada in forma de pasare maiastra, care se bucura de venirea primaverii; in starea euforica in care se gaseste, pasarea isi expune penajul, uitand sa mai fie atenta la raul care pandeste in umbra. Coada aceleiasi linguri mai are ca simboluri sculptate sarpele, soarele si rombul, motivul pamantului.

Apar simboluri solare cum ar fi "soarele de dimineaţă", "roata vieţii", simboluri ale maternităţi sau simboluri creştine la care artiştii apelează pentru decorarea pieselor. Iată cum banalul obiect pentru mâncat ciorba de burtă sau de perişoare nu mai este un anonim în existenţa noastră, ci, dintr-odată, un patrimoniu care ne ţine legaţi de istorie, de trecut, de strămoşi. Numai în compania străchinilor, a ulcelelor de moşi şi a lumânărilor aprinse, realizăm cât de evidentă, de vie este această lingură neînsemnată.

Povestile lingurilor de lemn in traditia romaneasca sunt multe si merita o cercetare amanuntita. (recomandam a se vizita, Casa lingurilor de la Campulung Moldovenesc).

Sursa fotografiilor: arhiva personală, internet, dintre care 3 fotografii apartin lui Mark Tudose aşa cum este specificat în legendă,