TEIUL – MIROASE FLORILE-ARGINTII… Partea I-a

Început de iulie…

Seara, teii miros galben-auriu, iar salcâmul, abia golit de floare, tace alburiu şi diafan, ca un amoraş adormit. Irişii stinşi adie a mov timid, palid, dar regina-nopţii aruncă parfum îmbătător de argintiu, alb-verde, ştiut fiind că florile albe au cel mai puternic parfum.

Si iată…
“Miroase florile-argintii

Și cad, o dulce ploaie,

Pe creștetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie” 

(Luceafărul).

Sensibil la frumuseţile naturii, Mihai Eminescu a cântat în versuri nemuritoare nu numai “codrul, frate cu românul”, ci şi anumiţi arbori care l-au impresionat în viaţă: teiul, bradul, stejarul, salcâmul, plopul etc. Teiul este copacul cel mai îndrăgit de marele poet. În fiecare an când teiul e-n floare, fără să vrem ne gândim la Eminescu. 

Şi Dacă De Cu Ziuă... 

Si daca de cu ziua se-ntâmpla sa te vaz

Desigur ca la noapte un tei o sa visez,

Iar daca de cu ziua eu întâlnesc un tei

În somnu-mi toata noaptea te uiti în ochii mei.

Ca un adevărat monument al naturii, teiul în floare domină nu numai văzduhul, ci şi universul poetic eminescian. Pentru Eminescu, “teiul vechi şi sfânt înseamnă floarea dragostei fericite şi a somnului cu vise plăcute (...); e pomul iubirilor norocoase, iar florile lui au darul unor amulete magice, pentru împlinirea dorinţelor” - preciza criticul literar Şerban Cioculescu.

Prin părţile noastre şi ale Ipoteştilor, în zona în care a crescut şi s-a format Mihăiţă, “copilul nepereche”, teiul este destul de răspândit. Poetul însuşi se lăuda bunului său prieten, Ion Creangă, că personal a plantat doi tei în grădina casei din Ipoteşti.

La Iaşi, în Parcul Copou pașii poetului Eminescu mai dăinuie încă prin prezența “Teiului lui Eminescu” sau “Copacul îndrăgostiţilor”ce “capătă valoarea unui monument viu, cel mai prețios poate, din câte s-au închinat marelui și nefericitului poet.”

Teiul uriaș, bătrân de peste 200  de ani își deschide florile în fiecare primăvară semn că romantismul si poezia nu au murit încă.

La umbra lui îşi găsea, deseori, marele poet inspiraţia şi liniştea sufletească. 

Ani la rand a pândit în parc perechea de îndrăgostiți Eminescu, Veronica Micle rămânând și astăzi mărturie nescrisă a iubirii lor.

Bun cunoscător al folclorului şi al mitologiei româneşti, Eminescu ştia că “bătrânii oieri” vedeau în pomii lor sacri sălaşul unor divinităţi. Pornind de la aceste concepţii populare, poetul scrie “Povestea Dochiei şi ursitoarele”, în care o “văduvioară tinerea” îşi leagănă pruncul depănând povestea neamului românesc. Locuinţa Dochiei e “la temei de codri deşi”, pe lângă “un ochi voios de iaz”, străjuit de “doi tei ca nişte fraţi”, la umbra cărora era bordeiul ei. Dochia adoarme în leagănul ramurilor şi visează că “teiul vechi i se deschide” şi din el ies ursitoarele, trei zâne cu stea în frunte, 

care-i menesc pruncului să fie “mare împărat”, viteaz fără seamăn şi “... cuminte/ În purtare şi cuvinte,/ Şi isteţ (...) cu duhul/ Cum e luna şi văzduhul...”. O zână ghiceşte dorinţa nerostită a mamei şi dăruieşte copilului nemurirea: viaţă făr’ de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe. 

Zânele se întorc în teiul lor, “Teiul vechi se reînchide” iar mama şi pruncul “au visat acelaşi vis...”. Iată cum mitul transparent acoperă o legendă patriotică, născocită de Eminescu, pentru a întrupa perenitatea neamului românesc. Încă de pe vremea geto-dacilor, teiul conferă şi Dochiei tinereţe veşnică, de zeiţă: 

“Teiu-acesta am sădit,

Creşte teiul şi-nfloreşte

Şi viaţa mi-o umbreşte

Şi în umbra-i cum trăiesc,

Eu nu mai îmbătrânesc”.

În legenda lirică “Peste codri sta cetatea...”, teiul este mijlocitorul unei iubiri de basm, norocos împlinită între Sburătorul din poveste şi

“Domniţa dusă

Si pe gânduri multe pusă

Teiul-nalt crescut sub geamuri

I-au întins vreo două ramuri

Încărcate-nfloritoare,

Şi frumos mirositoare...”.

În prima versiune a “Luceafărului”, după basmul “Fata-n grădina de aur”, Florin, feciorul de împărat

 “... sub un tei el de pe cal se dete,

Se-ntinse leneş, jos pe iarba moale

Din tei se scutur’ flori în a lui plete

Şi mai că-i vine să nu se mai scoale...”.

Tânărul împărat adoarme la umbra dulce şi visează frumos, îmbătat de mirosul florilor de tei.

În poezia “Făt-Frumos din tei” apare teiul ca un simbol al iubirii norocoase. Ca să nu se călugărească, frumoasa Blanca fuge

 “În mijloc de codru

Lângă teiul-nalt şi vechi”,

unde se întâlneşte cu Făt-Frumos din tei. Din primele priviri ei se îndrăgostesc:

“Cu ochii mari la ea se uită

Plini de vis,duioşi plutind,

 flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint”.

Obsesia florală olfactivă se manifestă la Eminescu şi în poezia autobiografică “Fiind băiet păduri cutreieram”, în care tânărul Mihai, culcat lângă izvor,

 se bucură de farmecul codrului, când

“Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor

 (...) Alături teiul vechi mi se deschise,

Din el ieşi o tânără crăiasă”.

Dragostea de natură a copilului se împleteşte cu extazul în faţa unei iubiri imaginare, zămislită de acest peisaj fabulos.

În elegia “Mai am un singur dor”, poetul îşi imaginează moartea ca pe un “somn lin

la marginea mării”,

având codrul aproape.

Poetul doreşte să nu-l plângă nimeni după moarte, iar la creştet

“teiul sfânt

Să-şi scuture creanga...

” şi să fie “troienit cu drag” de “aduceri-aminte”.

 Natura devine astfel un templu măreţ, care i-a ocrotit viaţa şi iubirea, o zeitate capabilă să-i vegheze şi moartea ca odihnă veşnică.

 “O singură dată teiul, floarea dragostei fericite şi a somnului cu vise plăcute, e asociat, curios, cu copacul de cimitir, chiparosul. Cele patru versuri revin de câte trei ori în baladele dacice ”Sarmis” şi ”Gemenii” (Șerban Cioculescu):

“Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt”.

Ilustrul critic literar a vrut să pună în lumină şi această unică abatere a tonusului vital eminescian. Aşadar, genialul nostru poet a iubit aşa de mult teiul, încât a dorit ca şi pe mormântul său, “Copacul îndrăgostiţilor” să-şi scuture florile şi frunzele, sub umbra protectoare, ca în copilăria cea fericită din Ipoteşti şi ca într-o reeditare a paradisului pierdut... Străjuit de teiul vechi şi sfânt, sădit la căpătâi, Eminescu îşi doarme somnul de veci “somnul dulce, somn uşor” fără vise, sub ploaia blândă a florilor de tei.

”Pe genunchii mei sedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,

Iar în par înfiorate

Or sa-ti cada flori de tei

…………………….

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri."

Dorința