ISTORIA TACAMURILOR – partea II – FURCULITA

Continuind  istoria tacamurilor, cea mai recenta si cea mai controversata este istoria furculitei.

Furculita pare astazi alegerea potrivita pentru a manca o portie de cartofi cu friptura. 

Dar nu a trecut mult de cand acest instrument era ridiculizat in Europa.

Printi, regine mincind cu mina. Vi se pare ridicol? Ridicol li s-a parut lor sa manince cu furculita. Cu greu tacimurile s-au impus si s-au asezat la masa. Dar de atunci au ramas si si-au dovedit utlitatea.

A fost nevoie de o lungă evoluție în timp pentru ca tacâmurile să ajungă la forma la care le întâlnim în zilele nostre. Dacă ele au apărut pentru a ușura munca oamenilor, dar și pentru a da un plus de eleganță mâncatului, acum omenirea se confruntă cu o nouă problemă... care furculiță se folosește pentru care fel de mâncare sau pe ce parte trebuie să ții cuțitul.

Daca vă simțiți agasați de multitudinea de furculițe de la masă puteți oricând să alegeți să mâncați cu bețisoare. 

Mai ales că răspândirea mâncării chinezești și a celei japoneze a determinat ca betișoarele (vechi de vreo 5.000 de ani) să constituie o amenințare directă la adresa snoabei furculițe.

Toată lumea ştie că beţişoarele au fost inventate de chinezi şi astăzi toţi cei influenţaţi de cultura chineză folosesc la masă beţişoarele. Ironia face însă ca acum 6.000 de ani, şi acest lucru nu este cunoscut nici măcar de marea majoritate a chinezilor, strămoşii acestora mâncau folosind… furculiţe. 

Se pare că ele au fost introduse experimental de dinastia Xia (4205 – 1770 î.H.) şi abia mai târziu au fost înlocuite de beţişoare. În acea vreme furculiţele erau fabricate din os şi erau folosite la mâncatul cărnii, de către cei din înalta nobilime şi din familia imperială.

Cea mai spectaculoasă descoperire de acest fel a constat din 51 de furculiţe, perfect conservate, fabricate din os, toate cu doi dinţi. Acestea proveneau de acum 2.500 de ani, perioadă în care, se pare, folosirea furculiţelor ajunsese la apogeu.

S-ar părea, deci, că beţişoarele, adoptate în timpul dinastiilor Shang şi Zhou, au coexistat o perioadă cu furculiţele şi au devenit populare abia în timpul dinastiei Han, adică acum circa 2.200 de ani, înlocuind treptat furculiţele.

După chinezi, cei pe care dovezile arheologice îi indică a fi folosit furculiţa sunt egiptenii. În vechiul Egipt, furculiţe mari, din bronz, erau folosite la ceremoniile religioase pentru a ridica ofrandele aduse zeilor. Fiindcă tot am vorbit puţin mai sus despre furci, în mod sigur aceste prime „furculiţe” înregistrate de istorie erau, de fapt, nişte furci mai mici. De la egipteni a fost imediat imprumutata de israeliti beneficiind de o demna mentionare in vechiul Testament.

Nu a fost ratata nici in Grecia antica sau in Imperiul Roman, din pacate insa nu ca tacam ci ca unealta de gatit. Si pentru ca umilinta furculitei sa fie deplina, consemnam ca “furculita” provine din latinul "forca" ce inseamna “furca”.

Adevarata menire de tacam elegant furculita si-a gasit-o prin secolul 7 in Orientul Mijlociu si in Imperiul Bizantin. Familiilor nobile de prin respectivele zone incepuse sa le cam placa curatenia si nu prea vroiau sa se murdareasca pe maini.

In secolul al XI-lea, o printesa de origine bizantina s-a casatorit cu un membru al nobilimii venetiene. In zestre s-au strecurat si 2 furculite pe care printesa le-a folosit cu multa delicatete la masa.

Cum au reactionat venetienii? Pai nobilii au considerat-o ciudata, iar clericii s-au revoltat contra acestei insulte aduse lui Dumnezeu. Cum adica, el ne-a daruit aceasta minunata unealta numita mana si noi sa utilizam o furculita? Blasfemie.

Printesa a murit destul de repede, fapt ce a intarit ideea ca furculitele sunt malefice. Cu toate acestea, de-a lungul a 3 secole nobilii si clericii italieni s-au obisnuit cu ideea de furculita, astfel ca prin secolul 14 furculita era destul de raspandita in Italia.

Restul Europei continua sa utlizeze cutitul, lingura si bineinteles, furculita divina (adica mana). Iata insa ca o noua nunta intre doi nobili straini duce la raspandirea furculitei si in Franta. E vorba de Caterina de Medici care in 1533, s-a casatorit cu viitorul rege al Frantei, Henry II, si a adus ca zestre din Italia in Franta un set de furculite.

Bineinteles ca a fost privita ca o snoaba pretentioasa, insa cum peste tot se gasesc lingusitori, in cateva zeci de ani furculitele au cucerit Franta si se pare ca imediat dupa aceea si Spania. Dupa vreo 100 de ani, a cedat si Anglia. 

In 1630 o singura furculita a ajuns si in America. Ea apartinea guvernatorului din Massachusetts.

In Tarile Romane, daca am da timpul inapoi si ne-am afla in secolul al - XVI-lea si am lua loc la masa lui Voda, ierarhia sociala era surprinsa prin aranjamentul oaspetilor (cei mai importanti boieri stateau cat mai aproape de domnitor). Vasele in care se servea mancarea erau si ele ierarhizate: domnitorul manca din vase de argint, iar boierii, din cositor. Nu se foloseau servetele, dar existau totusi tacamuri. In aceasta privinta ne putem mandri cu faptul ca am folosit furculita inaintea lui Ludovic al XIV-lea.

Din secolul al XIX-lea putem spune ca furculita a devenit de neoprit, productia in masa transformand-o intr-o adevarata arma de pastrare in masa a mainilor curate.

Bineinteles ca in timp furculita a avut bunul simt sa se specializeze, astfel ca pentru peste avem o furculita, pentru friptura alta, pentru desert inca una si tot asa. Ba unii au inventat si hibrizi intre lingura si furculita, precum "spork".