Sân-Nicoară şi formarea cetelor de colindători

Autor: IULIA GORNEANU

Dacă zilele de post din luna noiembrie sunt guvernate de sărbători ale lupilor şi ale luminii, luna decembrie stă sub semnul celor doi sfinţi-moşi: Moş Andrei şi Moş Nicolae. În amintirea Sfântului Andrei, sărbătorit – aşa cum am văzut – pe 30 noiembrie, lunii decembrie i se mai spune Andrea, Indrea sau Undrea.

La început de decembrie, Sfântul Nicolae îndulceşte postul prin dezlegarea la peşte şi luminează cu daruri noaptea celor mici. Tot el aduce ninsori de poveste, pentru că se ştie de când lumea că, atunci când îşi scutură Sfântul Nicolae barba, ninge negreşit. Dacă trece luna decembrie fără să ningă şi rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Moş Nicolae.

Ţăranii îi spun Sân-Nicoară şi îl văd ca pe un sfânt bătrân, ca şi anul care se apropie de sfârşit. Îl consideră protectorul copiilor, al orfanilor şi al văduvelor, al corăbierilor şi al soldaţilor, bun şi generos, aducător de bogăţie şi noroc.

Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor dedicate lupului iar strigoii şi spiritele malefice, care începuseră să capete forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului calendaristic, încep să bată în retragere odată cu intrarea în drepturi a cetelor de colindători. În această zi se aud dobele prin satele noastre, semn că intrăm într-o perioadă sacră, de refacere a timpului primordial, a timpului pur.

Din cauza îmbătrânirii Anului, timpul începuse să se degradeze şi să tindă spre haos. Drept urmare, intervenţia colindătorilor este obligatorie, pentru că doar ei mai pot restabili ordinea, purifica spaţiul şi reînnoi vremea.

Doba magică
Doba, nelipsită în vechime din recuzita zeilor războiului, însoţeşte ceata de colindători şi îi apără de duhurile malefice dezlănţuite de haosul provocat de agonia şi moartea Zeului An. În general e confecţionată din piele de câine sau de capră, animale în care ţăranii cred că se poate întruchipa diavolul.

Funcţia apotropaică a dobei e susţinută şi de ungerea acesteia cu usturoi, plantă magică utilizată împotriva spiritelor rele. Există şi o strigătură de drum care subliniază rolul exorcist al dobaşului: „Eu bat doba, eu colind/ Eu duc sacii cu colacii/ Şi vă apăr de toţi dracii”. Totodată, doba are şi un rol de semnalizare iar prin fixarea ritmului devine instrumentul care ordonează haosul. Aceleaşi funcţii de semnalizare, ordonare şi purificare le au şi zurgălăii, tălăngile şi clopoţeii, amplificând totodată eficienţa rituală a co­lindului.

Alai străvechi al zeilor solari
Ceata de Feciori, cea mai arhaică formă de co­lindat atestată la noi, se adună de Sfântul Nicolae, se organizează după reguli riguros stabilite, urmând să se spargă de Bobotează. Se alege mai întâi gazda, apoi conducătorul cetei (vătaful mare) şi ajutoarele acestuia: vătaful mic, crâşmarul şi colcerul. În toată această perioadă, ceata pune stăpânire pe sat, devenind cea mai importantă autoritate din comunitatea ţărănească. Unele cete sunt însoţite de turcă, altele de steag. În mai multe sate din ţară, conducătorul cetei de colindători poartă o bâtă, semn arhaic al iniţierii feciorilor în vechime. Bâta are şi menirea de a înspăimânta diavolii, conferindu-i purtătorului rangul de aliat al forţelor supranaturale pozitive, solare, în lupta împotriva celor malefice, ale întunericului.

Exista şi o veselie la casa gazdei în timpul funcţionării cetei, reminiscenţă a sărbătorilor dionisiace legate de moarte şi renaştere ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului. Turca sau capra, divinitate taurină de sorginte indoeuropeană, se naşte simbolic la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece cu ceata de feciori şi apoi moare de Bobotează, pentru a renaşte împreună cu timpul calendaristic cu care se confundă. Moartea simulată a caprei urmată de ospăţului feciorilor sunt reminiscenţe ale sacrificiului regelui Saturnaliilor. Prezenţa măştii, a jocului împlineşte colinda şi are o funcţie augurală, vechiul sincretism dintre cuvânt, muzică şi dans fiind întâlnit până astăzi. Trecerea colindătorilor pe uliţele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate, iar colinda îndeplineşte rolul unui cântec-urare, care se repetă şi se reactualizează la fiecare casă.

Toate aceste vestigii străvechi prezente încă în hotarul satelor noastre în perioada postului Crăciunului sunt puse sub semnul sacralităţii. Chiar dacă reminiscenţele serbărilor antice marcate de ospeţe, jertfe animaliere, rituri de purificare şi practici oraculare au ajuns până la noi, creştinii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine marele praznic al Naşterii Mântuitorului, cea mai fastuoasă sărbătoare a românilor.

Articol preluat de aici