ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Astazi, la 40 de zile de la Invierea Mantuitorului Isus Cristos, crestinii sarbatoresc Inaltarea Domnului la ceruri. “Apoi i-a scos afara din cetate, pana la Betania, si ridicandu-si mainile i-a binecuvantat si cand ii binecuvanta a inceput a se indeparta de ei si a se inalta la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare”, scriu Evangheliile despre Inaltarea lui Cristos.

In aceste 40 de zile de la Inviere si pana la Inaltare, Isus s-a aratat in repetate randuri apostolilor, femeilor mironosite, cat si unor ucenici si tot acum a trecut apostolilor puterea de a invata cuvantul lui Dumnezeu prin instituirea Tainei Preotiei, de a savarsi celelalte Sfinte Taine si de a conduce obstea credinciosilor. El a dorit ca ucenicii sa fie martori la Inaltarea Sa, petrecuta pe Muntele Maslinilor, pentru ca intreaga lume sa cunoasca prin ei, ca S-a inaltat la cer cu trupul Sau transfigurat prin Inviere.

In satele romanesti, Inaltarea Domnului se mai numeste si Ispasul, sarbatoare dedicata personajului mitic care poarta acest nume. Conform traditiei, Ispasul, acesta a asistat la Inaltarea Domnului si la ridicarea sufletelor la cer.

Este ziua in care oamenii se saluta cu “Cristos S-a inaltat!” si “Adevarat S-a inaltat!”. Sarbatoarea populara este dedicata obiceiurilor legate de cultul mortilor.

Sarbatoarea Inaltarii Domnului este si ziua de pomenire a eroilor neamului.

Cristos s-a Inaltat !

În decursul celor patruzeci de zile de după Înviere, Iisus S-a arătat mereu Apostolilor. Aceste patruzeci de zile au fost un fel de şcoală cu Apostolii pentru „înţelegerea Scripturilor“ şi, mai ales, pentru înţelegerea deplină a Jertfei Mântuitorului, căci învăţăceii nu înţelegeau încă deplin locul ce-l are Jertfa Crucii în planul mântuirii noastre sufleteşti.
Când „lucrul“ ce I se dăduse era gata cu totul, Mântuitorul Se pregătise să Se întoarcă înapoi de-a dreapta Tatălui, de unde venise. El biruise păcatul şi iadul şi acum Se pregătea să Se întoarcă la Tatăl.

Locul pe care Şi l-a ales Iisus pentru a Se despărţi de Apostoli şi a Se înălţa la cer a fost Muntele Măslinilor care stă faţă în faţă cu Ierusalimul, înspre răsărit, şi are două vârfuri: vârful aşa-numit „Muntele Galileii“ şi vârful numit „Muntele Eleonului“ sau „Muntele Înălţării“. Vârful cel mai înalt al Muntelui Măslinilor este Eleonul. Acesta este locul de unde S-a înălţat Iisus la cer.
După ce Iisus li S-a arătat Apostolilor în Muntele Galileii şi le-a lăsat ca testament porunca: „Mergând, învăţaţi toate nea­mu­rile…“, a plecat cu ei spre Muntele Eleonului. „Şi îi du­se pe ei până a­fară, spre Betania“ (Luca 24, 50). Be­tania nu era de­parte de Muntele Înălţării.
Mân­tuitorul ştia că a sosit cli­pa în ca­re Se va despărţi de Apostolii Săi, ştia că Apostolii se vor întrista. Spre mângâiere şi întărire, le aminteşte vorbele: „Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se afla vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

Această Rândunică mântuitoare este Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)?

Tradiţii de Ispas

Ispas – Înălţarea Domnului - Sărbătoare populară cu dată mobilă (ziua de joi, din a şasea săptămână după Paşte), dedicată personajului mitic cu acelaşi nume. Ispas ar fi asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât ar fi fost un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de ziua acestuia. Este prăznuit ca un adevărat sfânt sau patron al casei şi i se respectă ziua cu interdicţii severe de muncă (Muntenia, Moldova, Oltenia).

Asemănător marilor sărbători de peste an, la Ispas se săvârşesc, local, sacrificii sângeroase (mielul), se taie părul din vârful cozilor la vitele cornute, se ţineau renumitele târguri şi nedei, cel mai important fiind Târgul de Fete de la Blaj.

La Ispas abundă obiceiurile şi practicile magice legate de cultul morţilor: pomeni, ospătarea sufletelor morţilor care plutesc în aer, în drum spre cer, curăţirea şi împodobirea mormintelor cu flori, frunze şi ramuri de paltin, pomenirea morţilor. Formulele de salut în ziua de Ispas sunt, sub influenţa creştinismului: „Hristos S-a Înălţat!” şi „Adevărat S-a înălţat!”. În drumul lor din mormintele părăsite spre cer la Joimari, unele spirite ale morţilor se pot însă rătăci. Rămânând pe Pământ, acestea devin moroi sau strigoi care provoacă rele animalelor, în special vacilor cu lapte şi oamenilor. De aceea, în noaptea şi ziua de Ispas se efectuează numeroase obiceiuri şi practici magice de apărare: culegerea şi sfinţirea florilor, frunzelor şi ramurilor plantelor apotropaice de alun, nuc, leuştean, paltin, lovirea vitelor şi oamenilor cu leuştean, sunatul din buciume să nu se prindă farmecele şi să alunge relele, încingerea peste mijloc (brâu) a fetelor şi femeilor cu leuştean, îmbunarea spiritelor morţilor cu ofrande bogate, vrăji şi descântece.

Ziua de Ispas este hotar pentru diferitele activităţi economice: se încheie semănatul plantelor, în special al porumbului, se urcă boii şi juncanii la păşunile montane, se însemnează mieii prin crestarea urechilor (cu unele variante locale, sărbătoarea este cunoscută pretutindeni în România)

MIERCUREA BĂLŢATELOR ŞI PAŞTILE CAILOR

A şasea săptămână de la Paşti aduce zile însemnate şi în Calendarul popular al românilor: Miercurea Bălţatelor sau Pestriţele - ţinută pentru primejdii - şi joia Înălţării Domului, ce vine odată cu Ispasul şi… Paştile Cailor.

Sărbătoare populară aproape dată uitării, Bălţatele sau Pestriţele se serbau timp de două zile, una dintre acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului iar cealaltă, vinerea de după Ispas. În prima zi se lucra până la amiază, după care se ţinea sărbătoarea, urmând ca, în ce-a de-a doua zi, lucrurile să se desfăşoare pe dos, dimineaţa se ţinea sărbătoarea iar după masă se muncea. Miercurea Bălţatelor era o zi magică, zi în care se culegeau plante bune de leac şi de dragoste, fermecătoarele încercau, încă din zorii zilei, să ia mana câmpului şi laptele vitelor iar femeile suflau în bucium ca să le îndepărteze vrăjile. Se povesteşte că în noaptea aceasta înfloreşte feriga. 

Tot acum înfloreşte şi se scutură floarea de alun iar cine o culege şi o bea, scăpă de orice boală.

 Alte practici şi obiceiuri magice cu un pronunţat caracter apotropaic vorbesc despre atingerea vitelor cu frunze de leuştean pentru a le proteja de strigoi, precum şi de împodobirea ferestrelor, uşilor şi porţilor cu această plantă magică, ce apară oamenii de sufletele rătăcitoare şi de duhurile relele. 

Joi, la Paştile Cailor…

Calul a fost considerat dintotdeauna un animal sacru, fiindu-i atribuită de multe ori conştiinţa misterelor divine. 

În mitologia nordică, Dag, zeul teutonic al Zilei, a fost dus la ceruri de un armăsar alb, care a împrăştiat lumina peste întreaga lume. Tot ca simbol solar, calul apare trăgând carul ceresc al lui Apollo, pe cel al lui Mithras, precum şi carul de foc al Sfântului Ilie. 

În poveştile româneşti apare calul năzdrăvan iar în legendele creştine, calul purtător al călăreţilor sacri: Sf. Gheorghe,

 Sf. Martin, Sf. Hubertus sau Sf. Eustahie. În calendarul popular al românilor, aşa cum lupul este considerat patronul iernii înfrigurate, calul apare drept patron al anotimpului cald.

 Considerat animal totem şi venerat în străvechime, ce-a de-a şasea zi de joi de după Paşti îi aduce calului libertatea absolută: nu este pus la căruţă, nu este încălecat, poate să pască pe unde vrea şi cât vrea. 

Aşadar, se crede că, o singură dată pe an, preţ de un ceas, caii se satură pe deplin şi asta se întâmplă numai … de Paştile Cailor.

 O legendă populară povesteşte că, la naşterea lui Iisus, în grajdurile bătrânului Crăciun, boii şi oile şi-au mâncat fânul şi au adormit, în timp ce caii au tropotit şi au nechezat iar după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat şi pe acela sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod. 

Atunci, Maica Domnului i-a blestemat să nu se mai sature decât o dată pe an, de Ispas, oricât de mult ar mânca. De atunci, ziua poartă numele de “Paştile Cailor”.

În această zi se făceau plăţile amânate, care nu fuseseră achitate la Sângiorz (după cum cerea tradiţia), acest lucru generând probabil, în timp, sensul peiorativ al expresiei "la paştile cailor", care a ajuns să însemne “a amâna”, “a nu înapoia la timp ce ai împrumutat”, “a nu te ţine de cuvânt”, fiind echivaletă cu expresia “la Sfântu' Aşteaptă". 

Pe de altă parte, neavând o dată fixă în calendar ca Sângiorzul, această sărbătoare cu dată mobilă a fost asimilată ca fiind o zi oarecum incertă.

 Aşa se explică faptul că sintagma "la Paştile Cailor" şi-a schimbat sensul, în loc de “altă dată” sau “mai târziu”, însemnând astăzi “niciodată”, “nicicând”.

Text de: IULIA GORNEANU