A şasea săptămână de la Paşti aduce
zile însemnate şi în Calendarul popular al românilor: Miercurea Bălţatelor sau
Pestriţele - ţinută pentru primejdii - şi joia Înălţării Domului, ce vine odată
cu Ispasul şi… Paştile Cailor.
Sărbătoare populară aproape dată
uitării, Bălţatele sau Pestriţele se serbau timp de două zile, una dintre
acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului iar cealaltă, vinerea de după
Ispas. În prima zi se lucra până la amiază, după care se ţinea sărbătoarea,
urmând ca, în ce-a de-a doua zi, lucrurile să se desfăşoare pe dos, dimineaţa
se ţinea sărbătoarea iar după masă se muncea. Miercurea Bălţatelor era o zi
magică, zi în care se culegeau plante bune de leac şi de dragoste,
fermecătoarele încercau, încă din zorii zilei, să ia mana câmpului şi laptele
vitelor iar femeile suflau în bucium ca să le îndepărteze vrăjile. Se
povesteşte că în noaptea aceasta înfloreşte feriga.
Tot acum înfloreşte şi se
scutură floarea de alun iar cine o culege şi o bea, scăpă de orice boală.
Alte
practici şi obiceiuri magice cu un pronunţat caracter apotropaic vorbesc despre
atingerea vitelor cu frunze de leuştean pentru a le proteja de strigoi, precum
şi de împodobirea ferestrelor, uşilor şi porţilor cu această plantă magică, ce
apară oamenii de sufletele rătăcitoare şi de duhurile relele.
Joi, la Paştile Cailor…
Calul
a fost considerat dintotdeauna un animal sacru, fiindu-i atribuită de multe ori
conştiinţa misterelor divine.
În mitologia nordică, Dag, zeul teutonic al
Zilei, a fost dus la ceruri de un armăsar alb, care a împrăştiat lumina peste
întreaga lume. Tot ca simbol solar, calul apare trăgând carul ceresc al lui
Apollo, pe cel al lui Mithras, precum şi carul de foc al Sfântului Ilie.
În
poveştile româneşti apare calul năzdrăvan iar în legendele creştine, calul
purtător al călăreţilor sacri: Sf. Gheorghe,
Sf. Martin, Sf. Hubertus sau Sf.
Eustahie. În calendarul popular al românilor, aşa cum lupul este considerat
patronul iernii înfrigurate, calul apare drept patron al anotimpului cald.
Considerat animal totem şi venerat în străvechime, ce-a de-a şasea zi de joi de
după Paşti îi aduce calului libertatea absolută: nu este pus la căruţă, nu este
încălecat, poate să pască pe unde vrea şi cât vrea.
Aşadar, se crede că, o
singură dată pe an, preţ de un ceas, caii se satură pe deplin şi asta se
întâmplă numai … de Paştile Cailor.
O legendă populară povesteşte că, la
naşterea lui Iisus, în grajdurile bătrânului Crăciun, boii şi oile şi-au mâncat
fânul şi au adormit, în timp ce caii au tropotit şi au nechezat iar după ce au
terminat fânul primit, l-au mâncat şi pe acela sub care Pruncul fusese ascuns
de furia lui Irod.
Atunci, Maica Domnului i-a blestemat să nu se mai sature
decât o dată pe an, de Ispas, oricât de mult ar mânca. De atunci, ziua poartă
numele de “Paştile Cailor”.
În
această zi se făceau plăţile amânate, care nu fuseseră achitate la Sângiorz
(după cum cerea tradiţia), acest lucru generând probabil, în timp, sensul peiorativ
al expresiei "la paştile cailor", care a ajuns să însemne “a amâna”,
“a nu înapoia la timp ce ai împrumutat”, “a nu te ţine de cuvânt”, fiind
echivaletă cu expresia “la Sfântu' Aşteaptă".
Pe de altă parte, neavând o
dată fixă în calendar ca Sângiorzul, această sărbătoare cu dată mobilă a fost
asimilată ca fiind o zi oarecum incertă.
Aşa se explică faptul că sintagma
"la Paştile Cailor" şi-a schimbat sensul, în loc de “altă dată” sau
“mai târziu”, însemnând astăzi “niciodată”, “nicicând”.
Text
de: IULIA GORNEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu