Menţionarea pâinii în rugăciunea creştină “Tatăl nostru” - “Pâinea
noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” arată că pâinea este
simbolul tuturor lucrurilor fără de care traiul zilnic n-ar fi cu putinţă.
Hrană fundamentală, considerată
divină, pâinea nu lipseşte din niciun obicei legat de cele trei mari momente
din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea.
Fără pâine, românii nici nu prea
obişnuiesc să mănânce altă hrană.
Cu pâine şi sare îi întâmpină pe cei dragi
sau admiraţi, când sunt oaspeţii casei.
Festinurile sunt întâlnite
în toate perioadele de sărbătoare. Nimic nu este mai obișnuit la o masă, decât
consumul de pâine.
Dimineața, pâine prăjită,
la prânz felii de pâine proaspătă.
Uneori, dietele mai stricte ne fac să privim cu ochi răi această prietenă veche
a bucatelor de tot felul. Alteori, uităm de toate regulile gastronomice și
rupem un colț aburind, sa ne potolim pofta de pâine caldă, abia scoasă din
cuptor.
Dar oare cât i-a luat pâinii să
ajungă pe mesele noastre?
Arheologii consideră că oamenii
primitivi, care practicau mai mult vânătoarea, au descoperit că cerealele
reprezintă o hrană foarte bogată în substanțe nutritive și că, spre deosebire
de carnea vânatului, care se putea altera foarte repede, cerealele, în special
grâul, puteau fi păstrate o vreme mai îndelungată.
Se pare că pâinea datează din
Neolitic (“epoca pietrei lustruite”), o perioadă preistorică pe care
specialiştii o plasează în jurul anului 10.000 înainte de Christos.
Originea pâinii e încă neclară -
poate fi rezultatul unor încercări experimentale de a combina grăunţele de
cereale măcinate cu apă sau pur şi simplu o întâmplare.
Prima pâine era una nedospită,
asemănătoare cu turtele pe care le întâlnim şi în zilele noastre.
Egiptul secolului 18 înainte de
Christos este considerat locul apariţiei pâinii dospite, evoluţie favorizată de
folosirea unui tip de grâu care conţinea îndeajuns gluten cât să permită
creşterea aluatului.
În Antichitate, pâinea devine mai
mult decât un aliment de bază - vechii greci coceau o mulţime de preparate din
ceea ce azi numim “patiserie”: clătite preparate pe grătar, pâine cu miere şi
ulei, franzele modelate sub formă de ciupercă şi acoperite cu seminţe de mac şi
multe altele.
Evul Mediu a cunoscut o nouă întrebuinţare dată pâinii, care era
folosita drept … farfurie! Bucăţile de pâine veche serveau ca suport pentru
felurile de mâncare. Bucăţile care nu erau mâncate împreună cu felurile
respective erau fie date săracilor, fie animalelor domestice.
Pentru egipteni pâinea era folosită
și ca monedă de schimb. Salariul pentru o zi de muncă consta în trei pâini și
două beri. Dacă la început pâinea era obținută din amestecul făinii cu apa,
ulterior (asta însemnând la o diferență milenară față de momentul inițial), la
acest amestec egiptenii au adăugat spuma de bere. Aluatul astfel obținut era
lăsat în soare, să crească, apoi băgat într-un cuptor sacru – cuptorul de pâine.
Semnificația pâinii este una majoră
nu doar pentru egipteni – care obișnuiau să pună alimentul alaturi de aur,
argint și mirodenii, în mormintele sacre. Pâinea este un arhetip religios,
fiind alimentul ales de Iisus pentru a-l împărți ucenicilor.
Civilizația modernă păstrează
credința în sacralitatea pâinii. La români, întâmpinarea oficială se face cu pâine
și sare. De asemenea, obiceiul de a „da copilul la grindă”, prezent în partea
de sud a țării, este unul care implică pâinea, ca simbol al creșterii. La
nuntile românești, de asemenea, turta de pâine este ruptă și aruncată peste
capetele mirilor, în semn de prosperitate. Biserica Ortodoxă folosește
împărțirea pâinii la finalul slujbei de duminică, însemnând împărtășirea cu
trupul divin.
Cunoscând toate aceste lucruri,
completarea meselor cu pâine trece de la banal la special, bucurandu-ne atât papilele
cu un gust milenar, dar și sufletele, cu semnificații dintre cele mai profunde.
