PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Menţionarea pâinii în rugăciunea creştină “Tatăl nostru” - “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” arată că pâinea este simbolul tuturor lucrurilor fără de care traiul zilnic n-ar fi cu putinţă. 

Hrană fundamentală, considerată divină, pâinea nu lipseşte din niciun obicei legat de cele trei mari momente din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea. 

Fără pâine, românii nici nu prea obişnuiesc să mănânce altă hrană. 

Cu pâine şi sare îi întâmpină pe cei dragi sau admiraţi, când sunt oaspeţii casei.

Festinurile sunt întâlnite în toate perioadele de sărbătoare. Nimic nu este mai obișnuit la o masă, decât consumul de pâine.

 Dimineața, pâine prăjită,

 la prânz felii de pâine proaspătă.

 Uneori, dietele mai stricte ne fac să privim cu ochi răi această prietenă veche a bucatelor de tot felul. Alteori, uităm de toate regulile gastronomice și rupem un colț aburind, sa ne potolim pofta de pâine caldă, abia scoasă din cuptor.

Dar oare cât i-a luat pâinii să ajungă pe mesele noastre?

Arheologii consideră că oamenii primitivi, care practicau mai mult vânătoarea, au descoperit că cerealele reprezintă o hrană foarte bogată în substanțe nutritive și că, spre deosebire de carnea vânatului, care se putea altera foarte repede, cerealele, în special grâul, puteau fi păstrate o vreme mai îndelungată.

Se pare că pâinea datează din Neolitic (“epoca pietrei lustruite”), o perioadă preistorică pe care specialiştii o plasează în jurul anului 10.000 înainte de Christos.

Originea pâinii e încă neclară - poate fi rezultatul unor încercări experimentale de a combina grăunţele de cereale măcinate cu apă sau pur şi simplu o întâmplare.

Prima pâine era una nedospită, asemănătoare cu turtele pe care le întâlnim şi în zilele noastre.

Egiptul secolului 18 înainte de Christos este considerat locul apariţiei pâinii dospite, evoluţie favorizată de folosirea unui tip de grâu care conţinea îndeajuns gluten cât să permită creşterea aluatului.

În Antichitate, pâinea devine mai mult decât un aliment de bază - vechii greci coceau o mulţime de preparate din ceea ce azi numim “patiserie”: clătite preparate pe grătar, pâine cu miere şi ulei, franzele modelate sub formă de ciupercă şi acoperite cu seminţe de mac şi multe altele.

 Evul Mediu a cunoscut o nouă întrebuinţare dată pâinii, care era folosita drept … farfurie! Bucăţile de pâine veche serveau ca suport pentru felurile de mâncare. Bucăţile care nu erau mâncate împreună cu felurile respective erau fie date săracilor, fie animalelor domestice.

Pentru egipteni pâinea era folosită și ca monedă de schimb. Salariul pentru o zi de muncă consta în trei pâini și două beri. Dacă la început pâinea era obținută din amestecul făinii cu apa, ulterior (asta însemnând la o diferență milenară față de momentul inițial), la acest amestec egiptenii au adăugat spuma de bere. Aluatul astfel obținut era lăsat în soare, să crească, apoi băgat într-un cuptor sacru – cuptorul de pâine.

Semnificația pâinii este una majoră nu doar pentru egipteni – care obișnuiau să pună alimentul alaturi de aur, argint și mirodenii, în mormintele sacre. Pâinea este un arhetip religios, fiind alimentul ales de Iisus pentru a-l împărți ucenicilor.

Civilizația modernă păstrează credința în sacralitatea pâinii. La români, întâmpinarea oficială se face cu pâine și sare. De asemenea, obiceiul de a „da copilul la grindă”, prezent în partea de sud a țării, este unul care implică pâinea, ca simbol al creșterii. La nuntile românești, de asemenea, turta de pâine este ruptă și aruncată peste capetele mirilor, în semn de prosperitate. Biserica Ortodoxă folosește împărțirea pâinii la finalul slujbei de duminică, însemnând împărtășirea cu trupul divin.

Cunoscând toate aceste lucruri, completarea meselor cu pâine trece de la banal la special, bucurandu-ne atât papilele cu un gust milenar, dar și sufletele, cu semnificații dintre cele mai profunde.