MOŞII DE SÂNTILIE – OFRANDE CEREMONIALE DE MERE ŞI MIERE

Luna iulie ii este dedicata lui Caius Iulius Caesar, imparatul roman care a introdus calendarul iulian.

Saptamanile lunii iulie se numesc: „saptamana secerisului” , “saptamana Panteliilor”, “saptamana lui Santilie” si “saptamana verii”.

In "saptamana secerisului" se secera graul lucrandu-se de la rasaritul pana la asfintitul soarelui.

 Saptamana a doua este dedicata Panteliilor (Parliilor), surorile Sfantului Ilie.

A treia saptamana il are in centru (20 iulie) pe Sfantul Ilie «Carutasul Raiului», 

cel despre care se spune ca leaga si dezleaga ploile,

 tuna, fulgera si trazneste.

Ultima saptamana a lunii iulie este dedicata verii, anotimpul cel mai calduros din an.

In traditia populara, luna iulie mai este numita si „cuptor”, datorita caldurilor mari ce o caracterizeaza, dar si pentru ca acum se coace si se strange graul.

Sunt  zile marcate de severe interdictii pentru a feri recoltele si casa de primejdia focului, iar pe membrii familiei de boli aducatoare de "fierbinteala". In aceste zile, oamenii nu au voie sa foloseasca cuptorul, sa lucreze  pamantul in a doua parte a zilei, sa mearga  la fan. 

In schimb, pot darui apa,

 faguri  de miere 

si fructe calatorilor. 

Pentru oamenii de la sate nu a fost deloc usor sa respecte toate aceste cutume. E vremea cand se munceste de la rasaritul pana la apusul soarelui: se merge la seceris, 

se scoate ceapa si usturoiul din straturi ca sa nu incolteasca, se pregatesc podurile si hambarele pentru a depozita recoltele, se seamana pentru a doua oara varza si spanacul, se sapa viile si se curata buruienile, ca sa nu se strice strugurii…

Sunt file importante de calendar inchinate cultului stramosilor, unele dintre acestea neavand nici o legatura cu calendarul religios, ci mai degraba cu pragurile anotimpurilor.

Obiceiul Mosilor la romani continua cultul arhaic al stramosilor totemici, intalnit in mitologia a numeroase popoare.

Mosii sunt cei care fac legatura intre cer si pamant, sunt inteleptii mantuitori ai neamului.

 Cuvantul "mosi" se pare ca este de origine traca, iar faptul ca romanii le-au consacrat nouasprezece zile din an demonstreaza importanta foarte speciala a celebrarii acestora.

In zilele de Mosi se crede ca cerurile sunt deschise, ca sufletele mortilor vin acasa si ca, pentru a se intoarce de unde au plecat, trebuie sa primeasca ofrande ritualice bogate in alimente si bautura.

 "In noaptea de Sf. Ilie vin mortii din cimitir la casele unde-or trait sa ceara pita si beutura, ca li s-or facut cald si au gura uscata: noi dam pomana la ai saraci colac din cuptor si un pahar de vinars si spunem: de sufletul mortilor … De facem ase, Sf. Ilie ne da ploaie calda si asezata la holda" (Marcel Laptes – Timpul si sarbatorile taranului roman)

Spre deosebire de ceilalti Mosi de peste an, acum sunt pomeniti indeosebi copiii morti. In aceasta zi, femeile impart copiilor mere culese dintr-un mar neatins, sa se bucure si cei in viata, si cei morti. 

Cutuma cerea ca merele de vara sa nu se culeaga pana in ziua de Santilie, pentru ca marul este un dar facut de Dumnezeu Sfantulului.

 "Dintai si-ntai, din mar Sfantu’ Ilie a gustat. Marul e copacul lui Sfantu’ Ilie, de aceea Dumnezeu i-a spus: Apoi dar, Ilie, pana-n ziua ta sa nu se manance merele, tocmai de ziua ta sa se guste intai."(Elena Niculita-Voronca – Datinele si credintele poporului roman).

Considerat patron al merelor verzi, timpurii, Santilie este singurul care poate da dezlegare la consumul acestor fructe. In unele sate, inainte de a fi oferite drept ofranda, merele erau sfintite in biserica, pentru a se preschimba in mere de aur pe lumea cealalta. "Mai de demult, duceam de Sf. Ilie, la biserica, merinde de sfantit pantru ai morti, da’ prima oara dadeam la popa mere … de vara… sa le ogoim setea la morti…"

Tot in aceasta zi se impart ceremonial faguri de miere, intr-o sarbatoare de mare importanta pentru calendarul apicol: "retezatul stupilor" sau "tunsul stupilor". 

Este vorba despre recoltarea mierii, 

eveniment ce prilejuia odinioara o pomana aparte, incheiata cu o petrecere la casa prisacarului.

 Lui Santilie i se mai spune si Sfantul Albinelor, iar din culegerile etnologului Marcel Laptes aflam ca "intr-o zi, dupa ce-o trasnit o multime de draci, o poposit la o prisaca sa se odihneasca si nici o albina nu l-o intepat… atunci o zas: voi iti fi in grija me… si de atunci tati stuparii o tan".

Mierea, considerata dintotdeauna un aliment sacru, hrana a zeilor si ofranda adusa mosilor, are proprietati magice, de vindecare si protectie. 

Asa se explica faptul ca prisacarul trebuie sa se roage si sa posteasca in ajunul acestei zile, sa-si pregateasca vasele respectand un intreg ritual, sa dea de pomana miere si faguri intr-un cadru festiv, de mare sarbatoare. 

Toate povestile spun despre albina ca este sfanta, divinitate zoomorfa solara, caracterizata de harnicie, intelepciune si convietuire comunitara perfecta.

 Exista totusi o legenda care povesteste cum ca, intr-o buna zi, albina s-a certat cu parintii ei, iar Sfantul Ilie, auzind asta, s-a maniat grozav si a lovit-o cu biciul lui de foc. Se spune ca de atunci are albina dungi negre pe corp si mijlocul subtire, dupa cum a incins-o Santilie cu biciul in jurul trupului.

ISTORIA TACAMURILOR – partea II – FURCULITA

Continuind  istoria tacamurilor, cea mai recenta si cea mai controversata este istoria furculitei.

Furculita pare astazi alegerea potrivita pentru a manca o portie de cartofi cu friptura. 

Dar nu a trecut mult de cand acest instrument era ridiculizat in Europa.

Printi, regine mincind cu mina. Vi se pare ridicol? Ridicol li s-a parut lor sa manince cu furculita. Cu greu tacimurile s-au impus si s-au asezat la masa. Dar de atunci au ramas si si-au dovedit utlitatea.

A fost nevoie de o lungă evoluție în timp pentru ca tacâmurile să ajungă la forma la care le întâlnim în zilele nostre. Dacă ele au apărut pentru a ușura munca oamenilor, dar și pentru a da un plus de eleganță mâncatului, acum omenirea se confruntă cu o nouă problemă... care furculiță se folosește pentru care fel de mâncare sau pe ce parte trebuie să ții cuțitul.

Daca vă simțiți agasați de multitudinea de furculițe de la masă puteți oricând să alegeți să mâncați cu bețisoare. 

Mai ales că răspândirea mâncării chinezești și a celei japoneze a determinat ca betișoarele (vechi de vreo 5.000 de ani) să constituie o amenințare directă la adresa snoabei furculițe.

Toată lumea ştie că beţişoarele au fost inventate de chinezi şi astăzi toţi cei influenţaţi de cultura chineză folosesc la masă beţişoarele. Ironia face însă ca acum 6.000 de ani, şi acest lucru nu este cunoscut nici măcar de marea majoritate a chinezilor, strămoşii acestora mâncau folosind… furculiţe. 

Se pare că ele au fost introduse experimental de dinastia Xia (4205 – 1770 î.H.) şi abia mai târziu au fost înlocuite de beţişoare. În acea vreme furculiţele erau fabricate din os şi erau folosite la mâncatul cărnii, de către cei din înalta nobilime şi din familia imperială.

Cea mai spectaculoasă descoperire de acest fel a constat din 51 de furculiţe, perfect conservate, fabricate din os, toate cu doi dinţi. Acestea proveneau de acum 2.500 de ani, perioadă în care, se pare, folosirea furculiţelor ajunsese la apogeu.

S-ar părea, deci, că beţişoarele, adoptate în timpul dinastiilor Shang şi Zhou, au coexistat o perioadă cu furculiţele şi au devenit populare abia în timpul dinastiei Han, adică acum circa 2.200 de ani, înlocuind treptat furculiţele.

După chinezi, cei pe care dovezile arheologice îi indică a fi folosit furculiţa sunt egiptenii. În vechiul Egipt, furculiţe mari, din bronz, erau folosite la ceremoniile religioase pentru a ridica ofrandele aduse zeilor. Fiindcă tot am vorbit puţin mai sus despre furci, în mod sigur aceste prime „furculiţe” înregistrate de istorie erau, de fapt, nişte furci mai mici. De la egipteni a fost imediat imprumutata de israeliti beneficiind de o demna mentionare in vechiul Testament.

Nu a fost ratata nici in Grecia antica sau in Imperiul Roman, din pacate insa nu ca tacam ci ca unealta de gatit. Si pentru ca umilinta furculitei sa fie deplina, consemnam ca “furculita” provine din latinul "forca" ce inseamna “furca”.

Adevarata menire de tacam elegant furculita si-a gasit-o prin secolul 7 in Orientul Mijlociu si in Imperiul Bizantin. Familiilor nobile de prin respectivele zone incepuse sa le cam placa curatenia si nu prea vroiau sa se murdareasca pe maini.

In secolul al XI-lea, o printesa de origine bizantina s-a casatorit cu un membru al nobilimii venetiene. In zestre s-au strecurat si 2 furculite pe care printesa le-a folosit cu multa delicatete la masa.

Cum au reactionat venetienii? Pai nobilii au considerat-o ciudata, iar clericii s-au revoltat contra acestei insulte aduse lui Dumnezeu. Cum adica, el ne-a daruit aceasta minunata unealta numita mana si noi sa utilizam o furculita? Blasfemie.

Printesa a murit destul de repede, fapt ce a intarit ideea ca furculitele sunt malefice. Cu toate acestea, de-a lungul a 3 secole nobilii si clericii italieni s-au obisnuit cu ideea de furculita, astfel ca prin secolul 14 furculita era destul de raspandita in Italia.

Restul Europei continua sa utlizeze cutitul, lingura si bineinteles, furculita divina (adica mana). Iata insa ca o noua nunta intre doi nobili straini duce la raspandirea furculitei si in Franta. E vorba de Caterina de Medici care in 1533, s-a casatorit cu viitorul rege al Frantei, Henry II, si a adus ca zestre din Italia in Franta un set de furculite.

Bineinteles ca a fost privita ca o snoaba pretentioasa, insa cum peste tot se gasesc lingusitori, in cateva zeci de ani furculitele au cucerit Franta si se pare ca imediat dupa aceea si Spania. Dupa vreo 100 de ani, a cedat si Anglia. 

In 1630 o singura furculita a ajuns si in America. Ea apartinea guvernatorului din Massachusetts.

In Tarile Romane, daca am da timpul inapoi si ne-am afla in secolul al - XVI-lea si am lua loc la masa lui Voda, ierarhia sociala era surprinsa prin aranjamentul oaspetilor (cei mai importanti boieri stateau cat mai aproape de domnitor). Vasele in care se servea mancarea erau si ele ierarhizate: domnitorul manca din vase de argint, iar boierii, din cositor. Nu se foloseau servetele, dar existau totusi tacamuri. In aceasta privinta ne putem mandri cu faptul ca am folosit furculita inaintea lui Ludovic al XIV-lea.

Din secolul al XIX-lea putem spune ca furculita a devenit de neoprit, productia in masa transformand-o intr-o adevarata arma de pastrare in masa a mainilor curate.

Bineinteles ca in timp furculita a avut bunul simt sa se specializeze, astfel ca pentru peste avem o furculita, pentru friptura alta, pentru desert inca una si tot asa. Ba unii au inventat si hibrizi intre lingura si furculita, precum "spork".

ISTORIA TACAMURILOR – partea I – LINGURILE

Nu stiu dacă exista preocupare mai importanta decat mancatul, dar tacamurile au reusit dupa cateva mii de ani sa obtina un rol esential.

Despre lingura, arheologii suspecteaza ca a aparut in Paleolitic, utilizarea ei fiind incurajata de materialele aflate la indemana: scoici, os sau lemn.

http://4.bp.blogspot.com/-mCwiB85EYh0/Ud7kUyP26LI/AAAAAAAADeE/IUxJrleMvyA/s640/linguri-de-lemn_03.jpg

 Lingurile erau instrumente utile folosite la prepararea hranei , foarte utilizate in sudul Europei. In mod exceptional, lingurile erau realizate din materiale scumpe, din metal (aur, argint), fildes, ceramica, portelan, cristal. 

In secolul 1, romanii au gindit doua tipuri de linguri, care au influentat designul ulterior: una ovala, mai lunga, asemanatoare lingurii pe care o folosim in prezent, iar a doua - rotunda, sub forma unui polonic de dimensiuni mici, folosita pentru oua.

In Evul mediu, lingurile erau fabricate din lemn sau os si erau folosite in special in timpul dineurilor. La palatul regal erau fabricate din aur si alte familii bogate preferau argintul. In secolul 14, lingurile au devenit instrumente comune, folosite de foarte multa lume. Realizate din materiale ieftine, fier, inox, oricine isi putea permite sa manince cu lingura.

"Lingura reprezintă, ea însăşi, un univers în sine: găvanul (n.r. scobitura lingurii) are forma unei jumătăţi de ou, oul primordial despicat şi din care se desfăşoară întreg universul; de aceea pentru ca universul casei să fie «întreg» şi în continuă desfăşurare, se dăruiesc în semn de noroc linguri duble şi, întotdeauan, în blidar există un număr de lunguri cu soţ", a explicat dr. Ecaterina Hanganu.

Lingura este obiectul cel mai prozaic şi mai discret care ne însoţeşte în viaţă şi dincolo de ea. Dacă ar vorbi, ar fi în stare să istorisească, aşa cum noi pălăvrăgim la prânz ori la cină cele mai banale şi mai extraordinare poveşti pe care le-a auzit din gura noastră. Însă ea este mai mult decât un simplu tacâm pentru ciorbă. Dincolo de rostul ei utilitar sau ritualic, lingura este simbolul începuturilor, al rădăcinilor.

„De la lingură încep toate!“  se spune la noi, in Bucovina.

Toţi am început de la lingură de lemn şi sare.

Este fundamentul fiecărui început de drum, căci aşa debutează orice căsnicie, de la strachină şi lingură de lemn. Desigur, în zilele noastre, o asemenea logică ar părea un eufemism, dar nu raţiunile ei sociologice sunt importante aici, ci cele care ţin de istoria culturii şi de spiritualitatea noastră. Pentru că lingura de lemn are aceeaşi istorie şi devenire ca a omului: a traversat secole zbuciumate, a cunoscut sărăcia şi bogăţia, însă rostul său a rămas neschimbat.

http://4.bp.blogspot.com/-R2rd3oJa6hI/Ud7kSkaSbeI/AAAAAAAADdk/Z3PVRGJZf9U/s640/lingura-de-lemn.jpg

Obiect banal, comun şi atât de lipsit de importanţă încât uneori nici nu-l vedem, nu realizăm că există, lingura îşi are rolul ei indispensabil în lumea noastră.

 http://3.bp.blogspot.com/-Ok3dAcTXlCY/Ud7kTP60aFI/AAAAAAAADdY/4O6LSdQ863Q/s640/lingura-indragostiti.jpg 

 Doar la vremea moşilor de vară sau de iarnă, la pomenirile de peste an, ea îşi revendică locul privilegiat. Atunci o vedem, ştim că este, când o rânduim peste vasele de lut, aşa frumoasă, cioplită în lemn de tei, cu tradiţionala floare imprimată în verde şi roşu pe coadă, pentru a fi mesagerul nostru către cei de dincolo. 

Astfel, numai în compania străchinilor, a ulcelelor de moşi şi a lumânărilor aprinse, realizăm cât de evidentă, de vie este această lingură neînsemnată. 

Ea ne aduce în lumea de demult, cu miresme de agheazmă şi busuioc, a bunicilor.

Este foarte importantă şi esenţa de lemn din care este făcută lingura. În Bucovina, acestea se făceau din "lemn de răchită, de plop, de tei, de paltin, de prun ori de tisă".   

Pe vremuri, gospodarii aveau câte două rânduri de "blide şi uneltele de făcut bucatele", cele folosite în post şi cele pentru mâncarea de frupt, iar acolo unde exista un singur rând, obiectele erau curăţate la intrarea în post.

"Lingura nu putea fi înstrăinată decât în anumite condiţii speciale (în riturile magice de provocare a ploii, aici fiind la mare căutare lingurile femeilor însărcinate sau lingurile din familiile unde era mare înţelegere, acestea fiind apoi aruncate în fântâni).

 În ritualul servirii mesei, lingura se punea, de regulă, cu golul în sus (semn al invitaţiei la masă); după ce se termina masa, se punea pe dos, acesta fiind un semn exterior al săturării. Era interzisă lăsarea lingurii rezemată de strachină, altfel respectivul om nu se mai sătura niciodată, iar noaptea lingura nu trebuia niciodată să stea în oală, căci stăpânul ei nu va mai dormi.

Nu se mânca niciodată cu mai multe linguri, riscul fiind să ai mai multe neveste sau să-ţi creasacă «bărdanul», adică burta", a explicat etnograful Marcel Lutic.

Mirii primeau de casă nouă două linguri făcute din aceeaşi bucată de lemn. Aceste obiecte erau împodobite cu diverse elemente decorative specifice fiecărei zone.

La romani, lingura de lemn era desigur, un obiect practic, dar existau si linguri pe care mesterul le sculpta cu un scop mai adanc decat cel al inghitirii hranei; lingura-simbol care are coada in forma de barza, se numea lingura norocului si se pastra in casa in chip de totem - te ferea de foc, apa si hoti.

Lingura binelui si raului are coada in forma de pasare maiastra, care se bucura de venirea primaverii; in starea euforica in care se gaseste, pasarea isi expune penajul, uitand sa mai fie atenta la raul care pandeste in umbra. Coada aceleiasi linguri mai are ca simboluri sculptate sarpele, soarele si rombul, motivul pamantului.

Apar simboluri solare cum ar fi "soarele de dimineaţă", "roata vieţii", simboluri ale maternităţi sau simboluri creştine la care artiştii apelează pentru decorarea pieselor. Iată cum banalul obiect pentru mâncat ciorba de burtă sau de perişoare nu mai este un anonim în existenţa noastră, ci, dintr-odată, un patrimoniu care ne ţine legaţi de istorie, de trecut, de strămoşi. Numai în compania străchinilor, a ulcelelor de moşi şi a lumânărilor aprinse, realizăm cât de evidentă, de vie este această lingură neînsemnată.

Povestile lingurilor de lemn in traditia romaneasca sunt multe si merita o cercetare amanuntita. (recomandam a se vizita, Casa lingurilor de la Campulung Moldovenesc).

Sursa fotografiilor: arhiva personală, internet, dintre care 3 fotografii apartin lui Mark Tudose aşa cum este specificat în legendă,