DESPRE VIE ŞI VIN partea I

" Vinul e toiagul bătrâneţilor si nebunia tinereţilor " spunea Anton Pann

Timp de mii de ani, vinul a rămas în conştiinţa oamenilor ca cea mai delicioasă băutură, care a încântat locuitorii de pe toate meridianele Pământului.

Sucul fermentat din struguri de bună calitate este prelucrat după tehnologii moştenite din generaţie în generaţie, dar perfecţionate necontenit.

Sec, dulce sau spumos, alb sau roşu, roz sau negru, vinul se serveşte la masă, acasă sau în restaurant, la ocazii speciale sau fără nici un eveniment deosebit. Uneori, intră în preparatele alimentare pentru a da gust mâncărurilor. Este suficient să-l vezi într-un pahar perfect curat ca să te tenteze să-i probezi gustul. 

Oamenii din lumea largă i-au apreciat calităţile de peste 7000 de ani.

Chinezii, în timpul împăratului Yu, prin anul 2205 î.Hr., consumau vinul, atât pentru gustul deosebit, cât şi pentru efectul calmant.

Virtuţile vinului erau foarte bine apreciate încă din Antichitate. Istoricul grec Tucidides considera că locuitorii din bazinul mediteranean au încheiat perioada barbară şi au trecut la civilizaţie, atunci când au început să cultive măslinul şi viţa de vie, consumând minunatele lor produse, uleiul şi vinul.

Istoria vinului este strâns legată de evoluţia civilizaţiei. În ţările mai dezvoltate s-au extins foarte mult culturile viţei de vie şi s-au perfecţionat tehnologiile de obţinere a vinului.

Efectele terapeutice ale vinului sunt necontestate. Încă din vechime, numeroase scrieri au subliniat calităţile vindecătoare ale vinului. Dacă Hipocrate din Antichitate recomanda vinul pentru tratarea unor debilităţi fiziologice, pneumonie, plăgi deschise şi muşcături de şarpe, marele savant Louis Pasteur considera vinul ca „cea mai sănătoasă şi igienică băutură“.

În toate timpurile, vinul era recomandat, în primul rând, pentru proprietăţile antianemice, fortifiante, revigorante şi energizante. Pentru aceste efecte intră şi astăzi în numeroase reţete cu vinuri tonice. De altfel, medicina populară a recomandat vinul, în cantităţi rezonabile, ca fortifiant al bătrânilor, convalescenţilor, lehuzelor şi persoanelor anemice, bolnave şi clorotice (palide). La copiii palizi este bine să li se dea la mese câte un păhărel (30 ml) de vin roşu, având ca efect creşterea poftei de mâncare şi îmbunătăţirea circulaţiei sângelui.

La persoanele slăbite, vinul stimulează pofta de mâncare; dacă se bea în timpul meselor, are efect de stimulare a digestiei. Bătrânii noştri consumau un vin alb-sec după o mâncare cu peşte, un vin roşu după o friptură de porc şi un vin dulce după o plăcintă, la desert.

Vinurile albe, uşor acrişoare, sunt diuretice pentru un rinichi sănătos şi cu rol în stimularea digestiei. Prin conţinutul lor în metionină, evacuează toxinele din ficat.

Vinurile roşii, bogate în taninuri, sunt astringente şi au un efect uşor constipant. Acestea ajută la absorbţia vitaminei B12, cu rol în formarea sângelui. În vremea romanilor se considera că vinul roşu evită albirea timpurie a părului şi dă mai multă vigoare organismului, chiar la vârste înaintate. Este consumat cu multă plăcere, fiind mai bine tolerat de stomac şi ficat.

Atât în vinul alb, cât şi în cel roşu, se pregătesc multe macerate terapeutice pentru diferite maladii.

La nivelul aparatului digestiv, un vin bun favorizează digestia şi menţine starea de confort digestiv, fără dureri şi fără balonări. După o hrană copioasă, cu carne şi multă grăsime, un pahar de vin ajută la evacuarea reziduurilor nefolositoare din intestin. În plus, reduce riscul apariţiei ulcerului gastric sau duodenal, prin combaterea bacteriilor din segmentul piloric, cum este cazul bacteriei Helicobacter pylori, precum şi a altor germeni dăunători, cum ar fi Salmonella. Nu este de mică importanţă efectul vinului ca medicament, în combaterea intoxicaţiilor cu metanol şi etilenglicol.

Un consum ponderat de vin previne bolile inimii. Cele mai clare efecte pozitive ale vinului sunt legate de afecţiunile inimii şi ale sistemului circulator.

Vinul roşu ajută la menţinerea sănătăţii vaselor de sânge, cu activarea circulaţiei periferice, chiar în cazul persoanelor în vârstă de peste 70 de ani. Se reduce, de asemenea, inflamarea vaselor sanguine la fumătorii cronici.

În general, este redus riscul afecţiunilor aterosclerotice la nivelul arterelor cerebrale şi la nivelul picioarelor. În mod semnificativ, scade riscul atacurilor de cord şi a congestiei cerebrale. S-a constatat că un pahar de vin roşu, consumat după masa de prânz, prezintă un mare potenţial terapeutic de evitare a apariţiei celui de-al doilea atac de cord.

Acelaşi test a arătat că în cazul unui consum zilnic de peste două pahare de vin, atât alb, cât şi roşu, creşte riscul apariţiei atacurilor de cord şi a cirozei hepatice.

Abuzul de vin dăunează

Vinul ridică tensiunea sanguină la hipotensivi, dar nu este indicat la hipertensivi decât îndoit cu apă.

Acţiunea dăunătoare a abuzului de vin a fost descrisă foarte plastic de marele scriitor Petrarca: „Vinul este nevătămător, dacă se respectă doza şi dacă se bea cu moderaţie şi cumpătare. Primul pahar de vin taie setea, al doilea dă bună dispoziţie, al treilea dă plăcere, al patrulea ţine în spate beţia, al cincilea mânia, al şaselea cearta, al şaptelea furia, al optulea somnul, iar al nouălea boala sigură“.

La nivelul aparatului respirator, vinul roşu, printr-un component important numit resveratrol, ajută la reducerea inflamaţiilor şi a riscurilor de boli cronice ale plămânilor, respectiv pneumonie, pleurezie, guturai şi gripă.

Vinul fiert cu puţină coajă de lămâie, cu scorţişoară sau cuişoare, constituie un remediu minunat, care produce sudaţie în pneumonie şi grăbeşte vindecarea în răceli, febră, oboseală generală şi unele afecţiuni epuizante.

La nivelul creierului, consumul moderat de vin de calitate ajută la prevenirea afecţiunilor degenerative, precum maladia Alzheimer şi reduce semnificativ apariţia unui accident cerebro-vascular. 

Un pahar de vin sec, recomandat chiar şi diabeticilor. 

Pentru bolnavii de diabet, un consum moderat de vin sec şi demi-sec ajută la asimilarea generală şi reduce cantitatea de acetonă şi zaharuri eliminate în urină, caz constatat la persoanele cu glicemie ridicată.

 În vechea Romă, cu 1600 de ani înainte de a fi descoperită insulina, era un celebru medic, numit Araeteus, care recomanda vinul sec pentru tratamentul diabeticilor.

 Polifenolii din vin, mai ales din cel roşu, s-au dovedit de mare eficienţă în extirparea celulelor canceroase din sân. 

Atât în formă naturală, cât şi diluat, în proporţie de 1:10, vinul are efecte bactericide, fiind unul dintre cele mai vechi antibiotice naturale, mai ales atunci când se amestecă cu miere de albine şi se aplică pe diferite ulceraţii şi plăgi externe, având acţiune cicatrizantă.

Alte virtuţi terapeutice ale vinului sunt: acţiune antivirală la virusul poliomielitei, a virusului hepatic, a unor heterovirusuri şi în scăderea colesterolului sanguin.

În perioadele trecute, cu frecvente epidemii de boli infecţioase (holera, dizenteria, tifosul), se spunea că persoana care bea vin se îmbolnăveşte mai puţin, întrucât vinul previne infecţiile intestinale. Încă din Antichitate, Iulius Cezar cerea soldaţilor romani să-şi bea raţia de vin pentru a evita multe boli legate de infecţiile interne. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, marinarii francezi primeau zilnic o porţie de 3 litri de vin, cu efect profilactic faţă de îmbolnăvirile digestive. Nu întâmplător, rezervele de vin de pe flota spaniolă depăşeau cu mult rezervele de apă dulce pentru marinari.

Este adevărat că marinarii nu prea se îmbolnăveau, dar, după un consum prea ridicat de vin, deveneau agresivi şi aruncau peste bord pe căpitanul navei.

Un alt eveniment legat de consumul de vin este consemnat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când soldaţii italieni primeau zilnic raţia de vin roşu şi nu aveau probleme cu epidemiile de dizenterie sau tifos, ceea ce îi deosebeau de soldaţii germani, mai bolnăvicioşi, fără raţia asigurată de vin.

Vinul este un veritabil stimulent atât pentru trup, cât şi pentru suflet. Prin aromă, miros, gust şi culoare, vinul predispune favorabil spiritul, stimulează simţurile, având efect, în primul rând, asupra sistemului nervos central, respectiv asupra creierului.

Consumat cu înţelepciune, poate fi un sprijin de nădejde, atât în stări de necaz, cât şi la bucurii. S-a demonstrat că este un component necesar în alimentaţie şi, în acelaşi timp, un veritabil medicament natural, deosebit de benefic pentru sănătatea omului cumpătat. Dar atenţie! Consumat în cantităţi exagerate, poate duce la accidente fatale, la degradarea gravă a personalităţii în faţa semenilor şi la distrugerea treptată a sănătăţii.

SEARA LUI MOS NICOLAE

Poporul are habar mai putin de identitatea si biografia reala a Sfantului Nicolae, desi il tine foarte drag. San Nicoara, cum era indeobste numit in lumea traditionala, este mai degraba un personaj mitologic, in jurul caruia s-au tesut legende diverse si uneori nastrusnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. El ar fi al doilea sfant facut de Dumnezeu si ar sta de-a stanga Acestuia (primul facut, Mihail, are cinstea sa stea de-a dreapta). San Nicoara (ajutat de San Toader) pazeste Soarele, care are adesea tendinta sa fuga, ca un cal naravas. San Nicoara e acum batran, dar in tineretile lui unii zic ca ar fi fost podar, iar altii ca ar fi fost corabier si pescar (ca protector al corabierilor, Sf. Nicolae este cunoscut pe scara larga, atat in Rasarit cat si in Apus). El ar fi oprit si apele Potopului pe vremea lui Noe.

Se pare ca ipostaza de Mos Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminti, insa nuieluse pentru cei neastamparati) e o inovatie oraseneasca, prefigurand darnicia mai substantiala a lui Mos Craciun.

O alta ipostaza a Sf. Nicolae este cea de iscoada la diavol. Se spune ca Dumnezeu a facut un contract cu Necuratul ca cei vii sa fie ai lui Dumnezeu, iar cei morti, ai lui Necuratu’. Vazand insa Dumnezeu ca e rau, a trimis pe Sf. Nicolae sa intrebe cine poate sa ia contractul acela de la Necuratul. Si a stat Sf. Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pina a reusit sa puna unui drac intrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a raspuns: ”Numai acel ce se va naste din Duh Sfint va putea sa-l ia”. Dumnezeu a trimis duhul sau de s-a nascut Hristos. Cind a implinit Hristos treizeci de ani, a mers si a luat contractul si de atunci au ramas oamenii sa fie judecati dupa pacatele lor. 

Iarna incepe in noaptea de Sf. Nicolae. Expresia populara ”S-a dat Sf. Nicolae jos din cui” are radacini in credinta ca sfintul ii ajuta pe hoti in ispravile lor si exprima faptul ca parintii ameninta copiii obraznici, aratind nuiaua doar cu degetul.

Tot in popor se spune ca iarna incepe la Sf. Nicolae. Mos Nicolae este batrin si are barba alba, iar in aceasta zi Mosul isi scutura barba, deci trebuie sa ninga. In aceasta zi, se spune: ”A intinerit Sf. Nicolae”. De regula, de ziua lui apare pe un cal alb, aluzie la zapada care cade in luna decembrie,

 si se spune ca daca Sf. Nicolae a venit pe un cal alb, Sf. Ion va merge pe un cal negru, adica va intoarce iarna. In ziua de Sf. Nicolae incepe ziua sa se mareasca: ”La Sf. Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cit se intoarce puiu-n gaoace”, zice poporul. De ziua lui se fac vraji, farmece si pronosticuri meteorologice.

Pentru familia noastra sărbătoarea de Sfântul Nicolae are o semnificaţie aparte: Sfântul este patronul familiei noastre şi acum 3 ani, de Sfântul Nicolae am sfinţit casa.

Să ne aducem aminte:

Sân-Nicoară şi formarea cetelor de colindători

Autor: IULIA GORNEANU

Dacă zilele de post din luna noiembrie sunt guvernate de sărbători ale lupilor şi ale luminii, luna decembrie stă sub semnul celor doi sfinţi-moşi: Moş Andrei şi Moş Nicolae. În amintirea Sfântului Andrei, sărbătorit – aşa cum am văzut – pe 30 noiembrie, lunii decembrie i se mai spune Andrea, Indrea sau Undrea.

La început de decembrie, Sfântul Nicolae îndulceşte postul prin dezlegarea la peşte şi luminează cu daruri noaptea celor mici. Tot el aduce ninsori de poveste, pentru că se ştie de când lumea că, atunci când îşi scutură Sfântul Nicolae barba, ninge negreşit. Dacă trece luna decembrie fără să ningă şi rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Moş Nicolae.

Ţăranii îi spun Sân-Nicoară şi îl văd ca pe un sfânt bătrân, ca şi anul care se apropie de sfârşit. Îl consideră protectorul copiilor, al orfanilor şi al văduvelor, al corăbierilor şi al soldaţilor, bun şi generos, aducător de bogăţie şi noroc.

Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor dedicate lupului iar strigoii şi spiritele malefice, care începuseră să capete forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului calendaristic, încep să bată în retragere odată cu intrarea în drepturi a cetelor de colindători. În această zi se aud dobele prin satele noastre, semn că intrăm într-o perioadă sacră, de refacere a timpului primordial, a timpului pur.

Din cauza îmbătrânirii Anului, timpul începuse să se degradeze şi să tindă spre haos. Drept urmare, intervenţia colindătorilor este obligatorie, pentru că doar ei mai pot restabili ordinea, purifica spaţiul şi reînnoi vremea.

Doba magică
Doba, nelipsită în vechime din recuzita zeilor războiului, însoţeşte ceata de colindători şi îi apără de duhurile malefice dezlănţuite de haosul provocat de agonia şi moartea Zeului An. În general e confecţionată din piele de câine sau de capră, animale în care ţăranii cred că se poate întruchipa diavolul.

Funcţia apotropaică a dobei e susţinută şi de ungerea acesteia cu usturoi, plantă magică utilizată împotriva spiritelor rele. Există şi o strigătură de drum care subliniază rolul exorcist al dobaşului: „Eu bat doba, eu colind/ Eu duc sacii cu colacii/ Şi vă apăr de toţi dracii”. Totodată, doba are şi un rol de semnalizare iar prin fixarea ritmului devine instrumentul care ordonează haosul. Aceleaşi funcţii de semnalizare, ordonare şi purificare le au şi zurgălăii, tălăngile şi clopoţeii, amplificând totodată eficienţa rituală a co­lindului.

Alai străvechi al zeilor solari
Ceata de Feciori, cea mai arhaică formă de co­lindat atestată la noi, se adună de Sfântul Nicolae, se organizează după reguli riguros stabilite, urmând să se spargă de Bobotează. Se alege mai întâi gazda, apoi conducătorul cetei (vătaful mare) şi ajutoarele acestuia: vătaful mic, crâşmarul şi colcerul. În toată această perioadă, ceata pune stăpânire pe sat, devenind cea mai importantă autoritate din comunitatea ţărănească. Unele cete sunt însoţite de turcă, altele de steag. În mai multe sate din ţară, conducătorul cetei de colindători poartă o bâtă, semn arhaic al iniţierii feciorilor în vechime. Bâta are şi menirea de a înspăimânta diavolii, conferindu-i purtătorului rangul de aliat al forţelor supranaturale pozitive, solare, în lupta împotriva celor malefice, ale întunericului.

Exista şi o veselie la casa gazdei în timpul funcţionării cetei, reminiscenţă a sărbătorilor dionisiace legate de moarte şi renaştere ca mod de a reacţiona la crizele din viaţa divinităţii, a lumii şi a omului. Turca sau capra, divinitate taurină de sorginte indoeuropeană, se naşte simbolic la confecţionarea măştii cu acelaşi nume, petrece cu ceata de feciori şi apoi moare de Bobotează, pentru a renaşte împreună cu timpul calendaristic cu care se confundă. Moartea simulată a caprei urmată de ospăţului feciorilor sunt reminiscenţe ale sacrificiului regelui Saturnaliilor. Prezenţa măştii, a jocului împlineşte colinda şi are o funcţie augurală, vechiul sincretism dintre cuvânt, muzică şi dans fiind întâlnit până astăzi. Trecerea colindătorilor pe uliţele satului constituie un parcurs magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate, iar colinda îndeplineşte rolul unui cântec-urare, care se repetă şi se reactualizează la fiecare casă.

Toate aceste vestigii străvechi prezente încă în hotarul satelor noastre în perioada postului Crăciunului sunt puse sub semnul sacralităţii. Chiar dacă reminiscenţele serbărilor antice marcate de ospeţe, jertfe animaliere, rituri de purificare şi practici oraculare au ajuns până la noi, creştinii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine marele praznic al Naşterii Mântuitorului, cea mai fastuoasă sărbătoare a românilor.

Articol preluat de aici

CONSERVELE ŞI MURĂTURILE - PARTE A TEZAURULUI CULINAR TRADIŢIONAL BUCOVINEAN

Puţine doamne mai au astăzi timp, sau poate voinţă, să facă conserve şi murături pentru iarnă, când supermarketurile se întrec în oferte de asemenea produse, care de care mai aspectoase, nu la fel de sănătoase însă.

La noi, în Bucovina, poate şi pentru că iarna ţine aproape 6 luni,  conservele şi murăturile constituie o componentă importantă a tezaurului culinar tradiţional.

De altfel, orăşelul Milişăuţi  (cum vii dinspre Suceava spre Rădăuţi, apoi Suceviţa) este cunoscut încă din anii ‘50 drept "capitala" verzei murate.

Varza murată este recomandarea profesorului Gheorghe Mencinicopschi în cazul în care la masă sunt mâncăruri grele. "Antioxidanţii din murături previn apariţia nitrozaminelor cancerigene rezultate în urma digestiei cărnurilor sau a prepa¬ratelor din carne, precum şi oxidarea grăsimilor alimentare ingerate. Grăsimile oxidate sunt agenţi procancerigeni recunoscuţi", ne avertizează specialistul nostru. 

Pentru noi, cei din Suceviţa,  Milişăuţi este cel mai apropiat bazin legumicol, astfel, cum vii sau pleci spre Suceava, milişăuţenii te întâmpină la poartă cu bogăţia de legume proaspete sau conservate, funcţie de anotimp: varză proaspătă sau murată, castraveţi, proaspeţi sau muraţi, gogoşari, cartofi, ceapă şi usturoi, fasole.

Precum se ştie, unele legume şi fructe rezistă foarte bine în sezonul rece dacă sunt depozitate în condiţii bune, dar altele sunt serios afectate de trecerea vremii şi astfel este nevoie să se recurgă la metode alternative de conservare şi depozitare.

Pregătirea murăturilor pentru iarnă este un proces foarte bine cunoscut şi transmis din generaţie în generaţie.

Se pare că originea acestui procedeu provine  de la marinarii din vechime, care aveau nevoie de o modalitate utilă de a păstra alimentele proaspete pe intervale lungi de timp şi astfel au apelat la această metodă inedită de conservare a hranei, în baie de saramură.

În esenţă, soluţia folosită pentru conservarea alimentelor prin murare este formată din apă şi sare, uneori apelându-se şi la oţet, condimente diverse sau chiar uleiuri vegetale. Amestecul bine dozat de apă şi sare este atât de eficient încât ucide toate bacteriile, legumele  păstrându-se totuşi la o valoare nutritivă ridicată pentru luni lungi de zile.

 Aceasta şi pentru că se apelează şi la condimente cu proprietăţi antimicrobiene atât pentru a purifica alimentele conservate cât şi pentru a le da un gust deosebit. 

Usturoiul, mărarul, cimbrul, seminţele de muştar, boabele de piper negru, scorţişoara, cuişoarele, dafinul şi alte ierburi si condimente se folosesc de multă vreme la prepararea murăturilor.

Totuşi, ceea ce face ca murăturile noastre să fie deosebite este apa limpede de izvor şi saramura adusă de la Salina Cacica, din apropiere, care nu conţine iod