CĂMARA NOASTRĂ - partea II - MĂCEŞELE

Tufele cu flori rozalii primavara şi cu fructe roşii ca sângele din august şi până ce cade zăpada şi dă îngheţul, se găsesc din abundenţă la Suceviţa, încântând privirea prin pata de culoare pe care o ofera la vremea cand iarba se pârjoleşte şi frunzele copacilor încep să cadă .

Măceşul, căci despre el este vorba, este strămoşul sălbatic al numeroaselor varietăţi de trandafir.

Face parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane. La noi în ţară întâlnim 51 de specii spontane sau cultivate, dintre care măceşul de munte (Rosa pendulina L) este poate cel mai valoros, pentru că are un conţinut de 10 ori mai mare de vitamina C decât măcesul obisnuit (Rosa canina L.)

Rosa pendulina

 În diferite zone ale ţării, măceşul este cunoscut sub mai multe denumiri populare ca: răsură, cacadâr (în Bucovina),   mărăcine, rug, sipică, trandafir sălbatic, gheara mâţei, zgorghin.

Numele ştiinţific al măceşului (Rosa canina) a fost dat de reputaţia plantei de a vindeca muşcăturile de câine turbat.

Măceşul este una dintre frumoasele podoabe ale dealurilor, fiind eficace pentru sănătatea omului, în primul rând pentru vitaminizarea organismelor slăbite şi apoi pentru prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive (cardiovasculare, renale, genitale, digestive, nervoase şi pulmonare).

Legenda aminteşte despre grecii antici care susţineau că Afrodita, zeiţa frumuseţii, dragostei, căsătoriei şi a fertilităţii, era îndrăgostită de frumosul Adonis. Acest cuplu nu a fost pe placul lui Marte, zeul războiului, care o dorea pe Afrodita pentru el. Când Marte a vrut să-l omoare pe Adonis, atunci Afrodita a fugit în ajutorul iubitului ei, dar s-a înţepat într-un măceş ghimpos. Picăturile din sângele ei au căzut pe petalele alb-roze ale florilor de măceş şi astfel au apărut frumoşii trandafiri roşii şi parfumaţi.

Rosa canina

Maceşele reprezintă un adevarat depozit de vitamina C (acid ascorbic si acid dehidroascorbic), avand un continut de 50 de ori mai bogat decat lamaile, de 100 de ori mai bogat decat ciresele, visinele si mandarinele şi de 200 de ori mai bogat decat merele. Iar daca vorbim despre macesul de munte, continutul este înca de 10 ori mai mare. În acelaşi timp, acizii din măceşe, îndeosebi acidul malic si acidul citric, contribuie la stabilizarea vitaminei C.

Fitoterapeutul Eugen Giurgiu  precizează că, pe lângă efectele diuretice, măceşele menţin buna funcţionare a vaselor capilare şi normalizează circulaţia sangvină.

Culoarea lor rosie, extrem de vie, gustul dulce-acrisor, inviorator, inspira sanatate chiar de la prima vedere, astfel ca au atras atentia asupra lor inca din cele mai vechi timpuri. Despre efectele vindecatoare ale maceselor exista dovezi scrise deja in urma cu mii de ani. Medicii din Grecia si din Roma Antica, din India si din China le elogiaza virtutile terapeutice in tratate pastrate pana in zilele noastre. La fel, beneficiile maceselor sunt cunoscute si in traditia noastra popular.

Preparate pentru alimentaţie

Flori şi seminţe

De la măceş putem valorifica şi florile proaspete.

- Petalele de măceş se folosesc  pentru ceai, indicat  în afectiunile ficatului, rinichilor şi pentru apa de flori de măceş.

Sunt acele minunate flori roz cu cinci petale.

-  O infuzie din aceste flori reprezintă un laxativ eficient pentru copii. Cine doreşte, îndulceşte ceaiul cu o linguriţă de miere.

- Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).

Fructul este însă cea mai valoroasă parte a plantei.

- Ceaiul este foarte gustos şi reconfortant, are culoarea roşie, gust acrişor şi miros plăcut de vanilie, ceea ce îl face indicat să fie folosit în locul ceaiului chinezesc (verde sau negru).  

Ceaiul combate anxietatea, palpitaţiile, greţurile, paraziţii intestinali şi creşte secreţia biliară, fapt care-l recomandă  în afecţiunile ficatului.

- Infuzia fără fierbere este indicată pentru a nu distruge vitaminele; îndulcit cu miere de albine şi îmbunătăţit cu zeamă de lămâie după gust, se consumă câte 2-3 ceaiuri pe zi, mai ales dimineaţa împotriva răcelii, în timpul iernii şi la începutul primăverii.

- Băutura răcoritoare din măceşe se prepară din fructe zdrobite cu adaos de  zahăr sau miere şi se consumă câte 2-3 căni pe zi, ca băutură vitaminizantă rece, eventual cu adaos de lămâie, miere de albine, frunze şi flori de tei, pentru a mări efectele benefice.

- Consumul în stare proaspătă foloseşte măceşe bine spălate de la care s-au îndepărtat seminţele şi perişorii, pentru a evita mâncărimile pielii sau ale mucoaselor. Conservarea fructelor se face sub formă uscată sau ca pastă şi sirop care se păstrează în borcane bine închise.

- Tinctura de măceşe se prepară din o parte măceşe şi 5 părţi alcool de 60 de grade se consumă câte 40-50 picături pe zi, având efecte sedative, contra nevrozei anxioase.

Se mai prepară din pulpă de măceşe (fără sâmburi) amestecate cu zahăr sau miere şi lăsate la macerat 5-6 zile până la obţinerea unui suc roşu; se adaugă alcool de 60 de grade, se mai macerează încă 2-3 zile după care se strecoară în sticle închise la culoare, folosindu-se circa 30 picături înainte de culcare.

- Vinul (cidrul) de măceşe este o băutură excelentă, vitaminoasă, cu proprietăţi tonice şi antiinfecţioase. Se prepară din fructe coapte, bine spălate şi trecute prin măşina de tocat, cu adaos de sirop din zahăr şi zeamă de lămâe şi  puţină drojdie de bere. Consumat câte un păhărel zilnic, dimineaţa pe stomacul gol, constituie un remediu deosebit de eficace în normalizarea circulaţiei sângelui, în menţinerea tonicităţii vaselor capilare, în combaterea litiazei şi infecţiilor urinare, iar extern este un minunat balsam pentru răni.

- Siropul din pulpă de măceşe se păstrează în sticle la frigider şi se consumă câte 3 linguri pe zi, cu efecte deosebite în boli infecto-contagioase, diaree, viroze, precum şi la aromatizarea salatelor şi a îngheţatei. Dacă se adaugă şampanie devine un aperitiv foarte plăcut, uşor acidulat şi vitaminizant, fiind indicat pentru bolnavi convalescenţi şi copii, mai ales în anotimpul rece.

- Lichiorul de măceşe se consumă cu rol stimulator şi întăritor pentru vârstnici.

- Jeleul de măceşe se prepară din fructe tăiate în jumătate şi curăţate de seminţe şi perişori; se păstrează în borcane păstrate la rece din care se consumă zilnic, fie pe pâine, fie amestecat în iaurt, având rol de a preveni răceala şi de a mări puterea de apărare a organismului.

- Pelteaua din măceşe bine maturate, se recomandă persoanelor astenice şi copiilor bolnavi de diaree.

- Pasta, marmelada şi dulceaţa din măceşe se obţin din fructe coapte, fără seminţe şi perişori şi coaja unei lămâi. După ce se amestecă cu grijă, se păstrează fără conservanţi chimici şi sunt preferate la consum pentru gustul plăcut, dulce-acrişor şi vitaminizant.

Se apreciază că o linguriţă de pastă sau marmeladă de măceşe, consumată zilnic, acoperă necesarul de vitamină C pentru un adult. În caz de boală, cantitatea se va mări de 4-5 ori, diluându-se cu apă sau amestecându-se în piureuri. Câteva kilograme de pastă de măceşe, de cătină albă şi de coacăze negre pot asigura toate cerinţele de vitamine din cursul iernii.

- Un desert vitaminizat se obţine din pastă de măceşe, care se freacă cu brânză dietetică şi cu 2-3 linguri de lapte sau smântână, după care se presară nuci măcinate sau germeni de grâu încolţit.