URICUL LUI ROMAN I MUȘAT, CEL MAI VECHI DOCUMENT EMIS IN MOLDOVA

Referitor la "Dulcea noastra Bucovina”, mentionam existența unui uric  ( hrisov) datat 30 martie 1392 si scris in cancelaria lui Roman I, Domn al Moldovei (1391-1394), după moartea fratelui său, Petru I Muşat (1375-1391) .

Prin eforturile domnitorilor Petru I Muşat (1375-1391) 

şi ale lui Roman I (1391-1394), străbunic al lui Stefan cel Mare,

sudul Moldovei a fost eliberat de tătari. În 1392 Roman se intitulează: „Marele singur stăpînitor, cu mila lui Dumnezeu domn, voievod, care stăpîneşte Ţara Moldovei din munte pînă la mare”.

In document se vorbeste despre o danie facuta de voievod unui viteaz de-al sau in stravechiul pamant romanesc al Bucovinei.

Mormantul lui Roman I Voievod, strabunicul lui Stefan cel Mare, Mănăstirea Bogdana, Rădăuți

Uricul este autentificat de sigiliul Domnitorului pe care se poate vedea capul de bour cu stea între coarne și cu soarele și luna în dreapta și în stânga.

Pergamentul, redactat în limba slavonă se află la Arhivele Statului din București. Sigiliul este din ceară iar șnurul roșu de care este atârnat este din mătase.

Iată traducerea  acestui  hrisov:  

“Marele singur stapanitor, din mila lui Dumnezeu Domn, Io Roman voievod stapanitor al Țării Moldovei, de la munte pana la mare. Am dat cu fiii mei, Alexandru si Bogdan, slugii noastre, Ionas Viteazul, pentru credincioasa slujba, trei sate pe Siret, uricul lui cu tot venitul in veac, si copiilor lui si nepotilor lui si stranepotilor lui cu tot dreptul. Numele satelor Ciordaceuti si Vladimirauti si Bucurauti.

      Iar hotarul lor: din jos de la Maresauti, valul care este deacurmezisul campului pana la Siret, apoi cealalta parte a Siretului, la capatul de jos al poienii, o movila si de acolo drept peste lunca la fantana o movila si, de acolo, drept la bucovina, o movila si, de acolo, pe margina bucovinei in sus, pana la hotarul Serbescului la teiu, o movila, de acolo catre toplita, aici o movila, si, de acolo, catre Siret, movila de mijloc si, de acolo, peste Siret, in sus, pana la bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinauti, la capatul campului si, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal, la vale, pana la val. Acesta ii este tot hotarul locului.

      Iar la aceasta credinta mea si credinta fiilor mei, credinta jupanului Iuga, credinta jupanului Stetco cu fratii lui, credinta Bratului Netedul, credinta lui Stanislav, credinta panului Dragus Viteazul, credinta lui Stavrici, credinta panului Vlad, a apanului Ghidea, a panului Grozea, credinta panului Costea, credinta lui Oris, credinta tuturor boierilor moldoveni.       Iar pentru taria acestuia si pentru pomenire, am poruncit sa se atarne pecetea noastra cea mare, ca sa nu fie clintit, acesta, niciodata in veac.       S-a scris cartea in anul sase mii noua sute deplin(= 1392 - n.a.), luna martie in 30 zile, in cetatea noastra, a lui Roman voievod”.

Sursa: Balan, Teodor, NOUI DOCUMENTE CAMPULUNGENE, Tipografia "Mitropolitul Silvestru", Cernauti, 1929

Ne aflam, asadar, in fata unui hrisov de o valoare istorica de exceptie. In el se fac referiri concrete, pentru prima data intr-un document scris cunoscut de noi, asupra unor elemente de toponimie din Tara de Sus, si anume la Codrii Bucovinei.

 In toate cele patru locuri din hrisov in care sunt pomenite bucovinele ca repere menite sa delimiteze dania facuta de voievod “slugii"(slujitor - n.a.) sale este vorba de substantive comune, prin ele desemnindu-se zone paduroase, in care arborele cel mai raspandit era fagul.

Fagi nodurosi

 Ceea ce se consemneaza in document prin expresiile de “bucovine" mai mici si prin “bucovina cea mare” reprezinta, in fapt, parti concrete din codrii seculari din Tara de Sus, 

din Bucovina romanilor, asupra carora domnitorii Moldovei aveau dreptul sa dispuna de ele asa cum credeau de cuviinta: sa le mentina in proprietatea domniei sau sa le daruiasca celor care si-au slujit cu vrednicie tara.

Revenind la dania primita de Ionas Viteazul prin hrisovul redactat de cancelaria lui Roman I exact acum 620 de ani, este limpede pentru oricine ca omul de rind, din popor, va fi intrat in posesia unor paminturi roditoare din lunca Siretului, dar si a unor zone impadurite din codrii Bucovinei. Cum vor fi aratat acele parti de pamant romanesc, nu avem informatii concrete. Stim insa cum arata dulcea noastra Bucovina dintr-o insemnare, facuta mult mai tarziu, a ofiterului german Schneider von Weismanthel, aflat in slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei (1697-1718):

 "Padurile de fag ce sint fara seaman (numite pe romaneste Codru - Koder, iar pe slavoneste Bukovina) - nota germanul- strabat tara (Moldova - n.a.) de-a lungul si de-a latul…

Codru incepe de la Nistru…merge spre Chisinau, Iasi si Birlad pina la granita cu Transilvania, apoi de-a lungul acesteia pina spre Neamt, Suceava, pina o ia din nou de-a curmezisul pe sub Cernauti si Hotin pe Nistru…Nu este nici o alta esenta de lemn in aceasta padure de fag…Mai cresc cei mai frumosi meri,

 peri,

 pruni,

 ciresi, 

nuci, 

aluni 

si alti asemenea pomi fructiferi.

 Mai creste aici si multa vita salbatica…

Locuitorii mai tin in aceasta padure multe milioane de albine, 

multumita carora tara este plina de miere si, 

ca sa spun altfel, prin ea curge, intr-adevar, laptele si mierea…

Intr-un cuvint, aici nu se duce lipsa de nimic”, incheie ofiterul german.

Manastirea Sucevita

Nu este de mirare ca un tinut romanesc atat de frumos, de bogat si de binecuvintat de Dumnezeu, cum este Bucovina, 

avea sa starneasca, in atatea si atatea randuri, poftele hraparete ale imperialilor, fie ca acestia erau de sorginte habsburgica, fie ca erau rusi. Dar In ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, Bucovina romaneasca, 

atestata pentru prima data documentar in urma cu peste mai bine de 6 veacuri, 

a continuat si continua sa ramana pentru poporul nostru un pamant stramosesc, asa cum se consemneaza, de altfel, si in hrisovul emis de voievodul Roman I la data de 30 martie 1392. Scria parca anume pentru a dainui peste timp, documentul la care ne-am referit are urmatoarea incheiere: “Iar pentru taria acesteia si pentru pomenire, am poruncit sa se atirne pecetea noastra cea mare, ca sa nu fie clintita, aceasta, niciodata in veac”.

Cetatea Sucevei

(Sursa: Colonel (r) Cristache Gh., Doctor in istorie, Romania Mare, 2 februarie 2007)

   

TRADIŢII DE SÂNPETRU PENTRU SPOR ŞI SĂNĂTATE

Sfantii Apostoli Petru si Pavel, care se sarbatoresc la 29 Iunie al fiecarui an, au propovaduit amandoi Evaghelia cu mult zel. Biserica crestina in general si cea romaneasca in special ii socoteste "intaistatatori" intre apostoli. Viata si activitatea lor misionara, ca si minunile savarsite de ei, sunt descrise in parte in Noul Testament, Faptele Apostolilor. Deasemenea, intreaga activitate a Sfantului Apostol Pavel reiese din cele 14 epistole scrise de el catre Bisericile locale infiintate de el. Amandoi au murit de moarte martirica in anul 67. Apostolul Petru a fost rastignit cu capul in jos la Roma, iar Sfantul Apostol Pavel a suferit moartea prin taierea capului. De aceea au sarbatoarea comuna la 29 Iunie. Biserica Ortodoxa a instituit in intampinarea acestei importante sarbatori un post de mai multe zile.

În tradiţia românească, sărbătoarea Sfinţilor Apostoli este cunoscută sub numele de Sânpetru de vară; aceasta marchează miezul verii agrare şi începutul secerişului.

În vremurile imemoriale, când oamenii erau foarte credincioşi, Sânpetru de Vară, umbla pe Pământ, singur sau însoţit de Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu îl consulta la luarea unor decizii. În povestirile şi snoavele populare Sânpetru este un om obişnuit: se îmbracă în straie tărăneşti; 

se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor şi, mai ales, cu pescuitul; i se întâmplă lucruri hazlii pentru calitatea lui de “sfânt” ( i se fură caii sau boii chiar în vremea aratului,

 petrece şi joacă la cârciumă, 

are o drăguţă pescăriţă, 

se îmbată şi este bătut de oameni); intră slugă la Diavol; este iscoada lui Dumnezeu pe Pământ şi altele. Fiind credincios, foarte harnic şi bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în cer unde îi încredinţează porţile şi cheile Raiului. 

Acolo, fiind mai mare peste cămările cereşti, împarte hrană animalelor sălbatice, în special lupilor,

fierbe grindina pentru a o mărunţi prin topire şi a deveni mai puţin spectaculoasă etc. 

Din această zi, cucul

şi privighetorile 

nu mai cântă. 

În tradiţia populară, până în acestă zi nu se scutură merii; se crede că , dacă se respectă această datină, sunt ocrotite ogoarele de căderea grindinei.

Tot acum, Sânpetru pocneşte din bici, iar scânteile care apar cu acest prilej se transformă în licurici, care-i călăuzesc pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte sau în pădure.

Pentru sporul casei şi pentru sănătate, se respectă tradiţia Moşilor de Sânpetru şi se sfinţesc la biserică pachete cu colaci, 

lumânări, 

mere dulci şi mere acrişoare; 

apoi, aceste ofrande se împart oamenilor săraci. 

Oamenii pistruiaţi trebuie să se spele pe faţă cu apă la miezul nopţii, când cântă cocoşul; tradiţia spune că respectând acest ritual, pistruii nu se mai înmulţesc.

Dacă tună şi fulgeră în ziua Sfinţilor Apostoli, nucile

 şi alunele 

vor fi viermănoase. 

Acum, se respectă sărbătoarea lupilor: nu se pun capcane şi nu se alungă cu focuri de armă,lupii, pentru ca aceste animale sălbatice să fie îmblânzite şi să nu fure vitele din gospodării.

Acum, împărţim mere dulci 

şi miere 

prietenilor şi vecinilor, le urăm să aibă spor în munca lor şi să fie sănătoşi, pentru a gusta aceste daruri şi la anul. După ce am dăruit aceste ofrande, mâncăm şi noi mere din recolta acestui an şi miere, după masa de prânz, apoi ne punem o dorinţă fierbinte. 

In popor sarbatoarea se numeste San-Petru de Vara si marcheaza miezul verii agrare si rastimpul secerisului.