COVORUL BUCOVINEAN

Parte a tezaurului cultural bucovinean și implicit  a celui românesc,  covoarele țesute de femeile românce în zilele scurte și nopțile lungi de iarnă îți încântă privirea. Frumusețea lor nu a lăsat indiferenți nici pe poeți care adesea le-au cântat în versurile lor.

Una din cele mai frumoase poezii scrise de Virgil Carianopol mi s-a părut aceasta:

Covor românesc

Ca o câmpie, oglindind întinsul, 
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând, 
Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul 
Din depărtate vremuri luminând.

Împestriţat cu crini şi lămâiţă, 
Cu albăstrele şi cu maci duioşi, 
Vii, flori de liliac sau romaniţă 
Te fac să te apleci, să le miroşi.

Pus în perete, lângă pat, în casă, 
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie. 
Îi simţi răcoarea dulce de mătasă, 
Şi parcă vântu-l simţi cum te adie.

Lucrat adânc din lână şi culoare, 
Cu-nseninări şi arbori fel de fel, 
Odihna lui te-mbie la visare 
Şi la un somn pe pajiştea din el.

Iar când în seară luna cu lumină 
Loveşte-n el, cu razele pieziş, 
Un greier sare, crede că-i grădină 
Şi cântă de acolo pe furiş.

Din volumul „Inedite”, 1966

Bunica

de Ștefan Octavian Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici
     Și calzi de duioșie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
     Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
     Din zori și pînă-n seară ;
Cu furca-n brîu, cu gîndul dus,
Era frumoasă de nespus
     În portu-i de la țară...

Căta la noi așa de blînd,
     Senină și tăcută ;
Doar suspina din cînd în cînd
La amintirea vreunui gînd
     Din viața ei trecută.

De cîte ori priveam la ea,
     Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea
Asemuind-o-n mintea mea
     Duminecii preasfinte...

FLOAREA PAŞTELUl ŞI LEGENDA EI

Dintre toate florile pe care Dumnezeu le-a pus in Gradina Raiului si care
s-au raspandit apoi pe toata suprafata pamantului , cu siguranta cea mai aleasa este Floarea Pastelui sau Pastita . Pe cat pare de firava si neinsemnata , pe atat este de suava si de frumoasa . Se spune despre ea ca pentru o zi este regina florilor . Si aceasta pentru ca a fost printre martorii Invierii Fiului Lui Dumnezeu . De aceea are si haina stralucitoare ca a unei mari domnite din vremurile de demult .

Si daca ar fi sa dam timpul inapoi , am vedea ca acum 2000 de ani , dupa ce Domnul Hristos fusese rastignit pe Cruce pentru pacatele noastre si era dus catre mormant , tot drumul era presarat cu niste floricele mohorate ce plangeau alaturi de femeile mironosite . 

Si atunci , una dintre ele a cules un buchetel si l-a pus la intrarea in pestera in care era sapat mormantul Mantuitorului . 

Intrarea fusese pecetluita cu o piatra mare ce nu putea fi urnita decat de mai multi oameni la un loc.

Nimeni nu vazuse atunci ca acele flori mititele , firave si neluate in seama

(asa cum nici Hristos nu fusese luat in seama de cei care ar fi trebuit sa recunoasca in El pe Fiul Lui Dumnezeu ) prinsesera radacini si strajuiau la randul lor piatra de la usa mormantului . 

Alaturi, din ordinul guvernatorului Pillat, strajuia sutasul Loghin cu ostasii sai, cel ce strapunsese cu sulita coasta Lui Hristos, ca sa se incredinteze ca a fost omorat. Dar cum in miez de noapte, piatra s-a dat la o parte si Fiul Lui Dumnezeu, Care a biruit moartea, a inviat si o lumina mare s-a ivit la usa mormantului, floricelele firave ce parca plangeau au devenit deodata stralucitoare si vesele, marturisind si ele Invierea, impreuna cu ingerul ce se afla langa mormant.

De atunci, o data pe an, printre suratele lor, in noaptea cea sfanta de Pasti, pline de stralucire, aceste flori “canta” si ele “Hristos a inviat!” si dupa ele intreg neamul florilor, ce ne incanta ochii si sufletul cu frumusetea si parfumul lor. 

Si tot de atunci, aceste flori galbene sau albe ca lumina Invierii se numesc Pastite sau Florile Pastelui . 

ÎNVIEREA

               

de Mihai Eminescu

 Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

 Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;

 Un singur glas îngână cuvintele de miere,

 Închise în trătajul străvechii evanghelii.

                        C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,

                        Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă

                        Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,

                        Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

                        O muzică adâncă şi plină de blândeţe

                        Pătrunde tânguioasă puternicele bolţi:

                        "Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,

                        Înveninând pre însuşi izvorul de vieţi.

                        Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,

                        Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,

                        În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

                        A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg."

                        Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

                        Şi negrul întuneric se sperie de şoapte...

                        Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...

                        Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

                        Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

                        Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,

                        Cum din mormânt răsare Christos învingător,

                        Iar inimile toate s-unesc în armonie:

                        "Cântări şi laude-nălţăm

                        Noi, Ţie Unuia,

                        Primindu-L cu psalme şi ramuri,

                        Plecaţi-vă, neamuri,

                        Cântând Aleluia!

                        Christos au înviat din morţi,

                        Cu cetele sfinte,

                        Cu moartea pre moarte călcând-o,

                        Lumina ducând-o

                        Celor din morminte!"