de
Mihai Eminescu
Prin ziduri înnegrite,
prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit
se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână
cuvintele de miere,
Închise în trătajul
străvechii evanghelii.
Din cărţi cu file unse
norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă
cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge,
cumplit muncindu-şi prada.
O muzică adâncă şi
plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă
puternicele bolţi:
"Pieirea, Doamne sfinte,
căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi
izvorul de vieţi.
Nimica înainte-ţi e
omul ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere
o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de
plânsete duioase
A noastre rugi,
Părinte, organelor se smulg."
Apoi din nou tăcere,
cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se
sperie de şoapte...
Douăsprezece pasuri răsună... miez de
noapte...
Deodată-n negre ziduri
lumina dă năvală.
Un clocot lung de
glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uită şi
preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare
Christos învingător,
Iar inimile toate
s-unesc în armonie:
"Cântări şi
laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi
ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din
morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din
morminte!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu